Maria Prochipiuc

Mă bucur că ai reusit după 3 ani să ne spui ce s-a mai întâmplat cu comedia de cățel cel de treizeci de centimetri lungime cu tot cu bot pe zece centimetri lățime cu tot cu blană, după cum văd a crescut și a suferit și oarece metamorfoze, mă uit la el și mă minunez ce i-au mai crescut fălcile sau a fost la o cură de slăbire și îi curg mușchii faciali?

De când cu străinătățuriele, văd că ai schimbat preferințele la animale, ti-ai luat unul cu blană, măcar cățelul să aibă blană bogată, dacă tu nu ai reușit de atâția ani de lavoro a grande distanza da casa, o perché i vicini di ...(asta e italiana mea învățată la cursul de ghid de conversatie italian - român

Un text plin de savoare, cu multe gravități, construit din fraze când prea lungi, când foarte scurte, dând frumusețe povestirii Felicitări!

După cum spui în articol, poezia, arată calea, dar cum altfel decât condusă de poet? Dacă în sentimentul de care poetul se pătrunde sunt cuprinse realități, alături de gândire, poezia se transfigurează într-o nouă expresie. Poetul pare să –și spună în sinea lui: fii tu însuți! Cele consemnate scot în evidență coordonatele poeziei lui Ionuț Caragea, dar și coordonatele lui ca poet.

Luând cronologic opera poetului, ai punctat stările autorului încă de la debut până la volumul ultim apărut, punctând prin exemple din versuri. Articolul este foarte concis, la obiect, cuprinzător, ceea ce demonstrează că reușești să spui mult prin puține cuvinte. Toată aprecierea pentru modul prezentarii!

Cred că în funcție de timpul de care dispui ar fi interesant să scoți la iveală și pe alti autori, chiar dacă încă nu au reușit să scoată o carte, ar fi poate și pentru ei o directie, desigur că unii deja își cunosc drumul(e doar o sugestie)

Făcând excepție că este dedicație mă opresc doar la versuri: versul are prospețimea miezului de cedru, îmi place că ai pus atâta nădejde, ascult cu ambii ochi. Tot cu ochii descopăr în poem simplitatea cuvintelor ce atârnă atât de greu în conturarea imagiinii. Lumea ireală a poemului, ia forma realității, devine materie vie. Poemul se dezbracă de cuvinte, asa ca un capriciu folosind doar ideea. Ideea este de fapt centrul și sâmburele poemului: să-mi reazem linia vieții.

Anca - Da, dincolo de imagini și mai ales dincolo de cuvinte trebuie mereu să existe ceva, ceva numit speranță, ceva numit nu prea mult iubire. Un poem răspuns la o stare, poate doar starea e ușor meditativă, din cauza tânguirii clopotelor, când auzim cuvântul clopot te gândești imediat doar la acea stare de trecere dincolo, aici la mine are cu totul altă semnificație. Cuvâtul tânguire, e cântecul acela al înserării când după o zi ești invitat indirect la contemplarea zilei ce a trcut, gestul terminat prin rugăciunea de seară. Mă bucură o altă interpretarea decât cea pe care am simțit-o eu atunci când am scris, așa că te aștept de fiecare dată cu versurile așezate în palmă!

Teodor, mi-ar place poate mai mult Theodor (glumesc desigur) –în existența noastră sunt lucruri simple și lucruri complicate, în ultimul timp scriu așa cum bine ai descoperit dens ( ei, nu că ar fi mai bine) dar e modul meu de exprimare acum. E bine că ai descoperit felul veșmântul ce acoperă poemul, important e să dai veșmântul jos și să te îmbraci în trăirea lui.

Domnule Cătălin Popescu, nu e obligatoriu să te oprești prin pășunea altuia mai ales dacă nu-ți place, a crescut prea mare iarba și nu mai reușești să vezi otava... ce găsești dumneata chiar așa de penibil în: perdeaua norilor, vârtejul gândurilor, îmi place enorm de mult poezia din vechime, așa că, ai greșit secolul...noroc că nu m-ai dus mai aproape de scrisoarea lui Neacșu. Oricum e un semnal de alarmă pentru mine, trebuie să revin în realitatea poetică de astăzi. Încerc!

Dorian - am descoperit și eu oarece tipe, pe aici, abia după câteva citiri, dar nu sunt sigură dacă seamnă cu cele văzute de tine. Mi-ar fi fost de ajutor, chiar să mi le arăți, dar știi m-ai lăsat să descopăr de una singură.

Mulțumesc pentru aplecarea peste cuvinte, poemul acesta are ceva vreme de când așteaptă să iasă în lume. Aș fi dorit să fie trecut direct în altă dimensiune, dar simt nevoia din când în când să interacționez. Mă pregătesc intens pentru evenimentul din vară, sper să mă pot ține de ceea ce mi-am propus.

Ioana- mă bucur că ai reușit să intri în interiorul acestei stări, decorul și starea aparțin desigur și cititorului.

Emil – Îmi place iarna enorm și mie, albul zăpezilor îmi dă starea de bine. Oprirea unui prozatorul în pragul nopții mele e o mare bucurie, aveam nevoie de un cunoscător al genului. Iau de bune tot ce ai spus, gândeam că nu voi reuși să mă detașez de text și totuși să pot exprima ceea ce doream. Dar tu ai punctat detașat, când scrii ceva de genul acesta, te gândești că doar sufletul unei femei poate să înțeleagă, dar văd că și tu. La mijloc e o poveste adevărată, dar am încercat să o prezint cu totul altfel, ai intuit și mă bucur.

noaptea își dezbracă veșmintele
peste somnul desfăcut în bucăți
pustiindu-mi sufletul
cu respirații întretăiate

sub semnul capricornului
depărtarea pulsează ritmic
fiecare oră
înnodând fiecare capăt de gând

în palmele adun rugăciunea
fiecărei zile
respir adânc clipa

amintirile nu mă lasă
să mor
le străbat de la un capăt la altul
spre eternitate

Notă: nu știu ce s-a întâmplat dar ceea ce am vrut să spun despre text s-a materializat doar în cuvintele de mai sus, altă dată încerc să intru printre cuvinte, azi le-am lăsat să-mi spună doar atât!

Elia,

am folosit acea expresia de ,,omagial,, în contextul de dincolo de Prut, cu sensul de aniversar, dar voi schimba, fiindcă la noi se interpretează altfel.
Ai venit cu o completare în plus cea de poet visător, iar de epigramist, asta se știe, este bine de știut cine se află dincolo de numele Ion Diviza, acum când am schimbat te poți concentra și să termini de lucrat și epigrama. Ion Diviza este omul ce merită măcar un gest din partea noastră! Consider ne-a înfrumusețat multe zile și de foarte multe ori ne-a adus zâmbetul pe buze. Am venit cu răspunsul doar să explic acel sens...

Examinarea chipului cu ajutorul ochiului propriu, mă uit la mine cu toată privirea, dar nu oriunde, ci în luna dintre sprâncene, acum înterpretările sunt multe, lumina ce strălucește pe chip e ca luna de pe cer sau de ce nu, înțelepciunea... Jocul de cuvinte e superb: Ah, cum ne mai / oglindim / ea în eu și-n noi / sublim! și apoi: doi în trei să fim / mai patru

Marilena – timpurile trec peste noi sau noi printre timpuri? Nu pot spune că trecerea ta pe aici m-a surprins, ci mai mult mi-a adus bucurie, în felul acesta am aflat că exiști, că existați. Tăcerea e o sufeință grea, te aștept oricând și vă aștept să citim împreună versuri, să știi că în luna mai parcurile de aici au o frumusețea aparte, de asta te invit să povestim împreună mergând aiurea...Fă-ți timp și lasă sufletul să vorbească.

Teodor – dacă poemul acesta ți-a adus liniște, e poate pentru faptul că te simți apoape de vers, respiră versul și o dată cu el și pe cel ce a scris. Mulțumesc! De foarte multe ori avem nevoie de respirația celuilalt să ne dea impuls pe mai departe.

ai așezat vasele și ai cerut să te vindeci
dar soarele asfințit roade lăuntrul
în care îți ascunzi știința. plânsul tău nu e răzvrătire
și oasele îți sunt numărate înainte să înghiți
de la sfârșit spre început poemul.- Așezarea duce spre o ordine a gândului, ca ceva premeditat, pentru a ajunge la stare de liniște apare cerința unei tămăduiri, aici nu e vorba de scăldătoare( vezi vindecarea slăbnănogului), nici nu se pomenește de apă, e doar vorba de vase, dar poetul criptează atât de mult, încât tu trebuie să te faci înțeles lui. Tulburarea apei, posibilă din vase nu o face nici un înger, ci doar puterea lăuntrului, de acolo pornește totul. Așez vasele întru pregătirea vindecării, vindecării golului din interior, ocupat doar de știință. Plânsul e apa din vase ce vine ca o mângâiere să sfințească interiorul.

vezi corpuri ieșite din suflet ca din canale
și nu distingi distanța până la mașina ce-aruncă
jumătate de băltoacă peste costumul nou. - Doar sufletul unui om cu suflet poate observa și alte suflete în drumul lor prin viață. Originea divină a sufletului de cele mai multe ori nu reușește să îmbrace pe deplin pe fiecare atât timp cât este ,, omorât,, încă din fragedă pruncie și așa cum spune un proverb nu haina îl face pe om, ci modul lui de a primi veșmântul luminei line. Corpuri și mașini fac un întreg, au trăsături comune în contextul de aici: corpuri ieșite din suflet ca din canale ... la mașina ce-aruncă jumătate de băltoacă.

Începutul poemului e ca un semnal de alarmă, iar pe parcurs te deșiri, începi să explici (partea de mijloc a poemului) aici nici nu încerc să comentez, voi merge spre versurile :
Dumnezeu își întoarce fața
să poți mișca din loc partea din mine
care se strânge în jurul vedeniei de noapte. - apariția ființei sau poate eului ce apare în mod nedeslușit, neașteptat, la început, apoi acum, dar numai ca acțiune: așează, cere, plânge, iar aici să poată mișca, mai târziu să tragă, mă duce cu gândul spre un dialog chiar interior. Imaginea vedeniei de noapte e un fapt ireal, nu e produsul imaginar al fanteziei, ci doar ceea ce mintea interioară, lăuntrul simte acum și vede pata de lumină, unde totul aduce liniște, e suficient doar un zgomot și: ...un zgomot surd face să tremure / sacoșele celor ce se întorc de la piață. Totul se destramă!

nu știu cât de mult
mi-am obosit pașii
astăzi
poate mai puțin
ca altădată
dar știu că uneori
mă opresc și atunci
mă inund cu amintiri – Pași ne duc , ne aduc sau poate noi îi ducem pe unde ne este trebuința, alteori doar aiurea, alternața pasului e ca mersul timpului printre zile și nopți, pas cu pas, trecem, obosim, chiar dacă uneori ne poticnim, important este să pășim. Sunt momente când ne auzim pașii cum ne petrec prin viață, dând curs amintirilor. Dacă suntem buni alergători, fiecare trecere pare o izbândă sau chiar este, amintirea ne face să întoarcem capul, să ne revedem pașii, sunt locuri pe unde pașii noștri i nu au lăsat urme, e posibil ca atunci să ne fi fost foarte greu și cineva să ne fi purtat pe brate. Important, în mersul prin viață e să păstrăm ritmul, așa cum e impus în poezia clasică, alteori să putem ajunge la țintă iuțim pasul, e poate perioada tinereții când suntem mereu în alertă.

tristețile îmi dau târcoale
și mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivitățile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace – Starea sufletească se exprimă de cele mai multe ori prin felul nostru de a ne comporta, de a intra în dialog cu ceilalți și atunci tristețea devine dor, dorul e dragostea noastră de aminitiri, de cei ce au contribuit la amintirile noastre, acest sentiment produce de cele mai multe ori o suferință interioară, greu de descris. Ne amintim de simplitatea comportării noastre, și ne-ar place să ne însușim sentimentul naivității, al simplității noastre dintru început.
știu

nu mai este loc pentru mine - Conștiința adevărului, a prezentului este exprimată prin acest: știu! Cunoști foarte bine realitatea și începi să dai verdicte, dar ascultă ce-ți spune sufletul, ești cumva în neputința de a explica nesiguranța acestui moment, nu întâmplător te întorci la naivități. Știi și vrei să crezi că te cunoști pe tine, că, acum ești într-un anumit fel și că nu se mai poate întoarce ce a fost. Totuși ții seama că, acolo în interior s-a întâmplat ceva, din această cauză te întorci la amintiri, vrei să te revezi, poate cu ochii de acum: dar ce folos.../ timpul oprit în mine arată/ceea ce sunt și nu/ceea ce am fost Se pare că nu mai exită nici o soluție: chiar dacă astăzi am fost la biserică / și am dus prescură și câteva lumânări / mi-am împărțit până și respirația / ca un gest să mai pot trece /prin copilărie /doar o singură dată/să mă strig pe numele de botez . Parcă ai avea un spațiu delimitat, încât trebuie să stai neclintit, dar starea este cu totul alta, te simți în fața unui lucru sau de ce nu a unui timp, care nu mai corespunde cerințelor, totul pare de neînțeles, și nici măcar nu încerci să-l cuprinzi cu mintea: azi nu mă mai strigă nimeni /așa că nu mă strigați nici voi /și nu vă grăbiți/pământul îmi absoarbe umbra /trupul a murit.
oricum nu mai contează
priviți-mă ca pe un refuz – simți nevoia unui punct de sprijin, pentru că nu mai este loc pentru mai mult sau nu se mai întâmplă nimic...și totuși nu ai ajuns la limita maximă...mi-ar fi plăcut să-i dai cititorului un alt sentiment, spus direct, acel sentiment de optimism...și totuși eu găsesc o mare valeță a cuvântului refuz , tocmai aici e tot secretul poemului. Când vrei ceva, nu vrei doar de dragul de a vrea, vrei ceva din dragoste ( mă opresc doar la această variantă) și ești refuzat, îți dorești tot mai mult. Îndemnul de a fi privit, ca un refuz, îndeamnă cititorul să examineze vizual poemul și să-l examineze într-un anumit fel, poate în felul în care am intrat eu în poem și l-am comentat după starea mea. Sper să nu fie deranjantă oprirea îndelungă asupra textului, dar mai ales asupra interpretării.

Parcă la acest vers: azi nu mă mai strigă nimeni aș spune doar: azi nu mă strigă nimeni!

Atât primul articol cât și acesta merită să stea la loc ,,de vedere,, pentru mai mulți. Ar fi interesant să existe secțiuni legate de teorie atât în poezie, proză, epigramă și altle la vedere chiar în prima pagină a siteului, un nou venit sau chiar unul mai vechi dacă nu a fost la momentul apariției unui astfel de articol îl găsește mai greu( există dl. Google .

Consider că articolul ,,personale,, e scris foarte bine, apreciere pentru autor, știu că este foarte serios când tratează asemenea probleme, spun acestea citind aici, dar și din seriozitatea participări la un concurs de poezie, unde a studiat fiecare poem, punctând părțile bune și pe celelalte... a participat la mai multe, știu.

Consider că punctează foarte bine și pe înțelesul tuturor aspectele importante legate de epigramă, eu nu sunt pe această secțiune și parcă aș încerca un catren! Am citit cu interes, așa că punctez și eu!

Gheorghe Culicovschii este unul dintre autorii ,,Urmașii lui Cincinat,, carte primtă chiar de la autor la o întâlnire de la Buzău, unde poezia, muzica și epigrama au făcut o seară minunată.Pe carte este scris: viață lungă,
sănătate,
bani în pungă
și...dreptate!
28.01.2006, Buzău

din această carte mai citez:

UNEI JUDECÃTOARE

Mi-ai citit o încercare
Și ai făcut o-ntreagă dramă.
Nu credeam să fii în stare
Să condamni o epigramă!


Având în vedere că ceea ce scrie la biografie sunt merite nu cred că autorul Gheorghe Culicovschi trebuie să stea în atelier, propun să i se dea nivel pentru a apărea pe prima pagină, avem printre noi un epigramist de valoare. Mai știu pe cineva care a fost înstelat în atelier - Nicolae Bunduri!

A spune o întreagă poveste în patru versuri nu cred că stă în puterea fiecăruia, meritul și aprecierea ar trebui punctate. Mulțumesc!

Poemul are în centru datele existenței noastre: cineva îmi spune că Dumnezeu / trăiește prin noi, cuvântul așezat în versuri dă poemului eternitate. Pentru a putea parcurge și înțelege ce se întâmplă: între două rugăciuni / ...deși nu s-ar fi cuvenit / să vorbesc despre asemenea lucruri...cititorul trebuie să vibreze și totodată să aibă puteri imaginative: dacă eu sunt poarta spre cer / și Dumnezeu este calea / atunci / copilul meu va fi / consistența trupului sau / șoapta morții trupului meu?

Autorul reușește să recreeze stări: îmi șterg ochelarii / iau biblia și plec... limbajul este original și străbate cuvântul dându-i posibilitatea să se mărturisească: în fiecare duminică / la biserica albastră / slujba începe la nouă fix. E un fel de încercare de a duce cititorul spre esența lucruilor: o bucată de liniște oprită între noi / scurta dangătul clopotului... Poetul însuși se vrea un cuvânt adormit pe limba cititorului. Nichita Stănescu

Abia acum m-am uitat să citesc și ceva despre autor, dar...interesant este că ești la prima postare pe agonia(?, din această cauză m-am întors să-ți spun un: Bun venit!

Muzele să te poarte pe brațele lor, dar nu uita că de cele mai multe ori trebuie tu să le petreci peste ape și vânturi!

Am vrut o orgie,
Cu carne și vin.
Sodoma-i pustie...
Infernul...

e plin. – imaginea de aici pare a fi un mod de existență, jocul cuvintelor duc la o stare, iar simbolistica infernului și a Sodomei, spun totul, fantezia controlată de autor: o orgie,
Cu carne și vin, libertatea versului presupune totuși disciplină cuvintelor

Nu-mi bateți în porți
Cu rime și frici.
Poeții sunt morți,
Doar eu...

sunt aici. – poezia e spațiul în care autorul creează stări, e aici un joc al minții, într-o lume proprie existentă în mintea autorului, unde lucrurile au altă formă, altă față, decât în realitate, de asta ne și spune: Doar eu... sunt aici

E raiul pustiu,
Infernul aidoma.
E vineri târziu,
Sunt toți...

în Sodoma.- Aici în acest joc de cuvinte, termenii nu-și pierd autonomia semantică, aici este anulată granița dintre realitate și imaginație: E vineri târziu, Sunt toți... în Sodoma

Atenție la acest vers: Când în gheața-i se zărește,
Dezbrăcată.- cred că e suficient doar gheață, am citit de câteva ori versul, în rest poezie simplă, zglobie, mi-a amintit de serile de iarnă pline de fantasme, când fumul de prin coșuri dădea o nouă nuanță tabloului.

Remarc doar două versuri, care ar trebui să așeze acest poem la locul lui, știu că aici e un Atelier, dar unul literar, așa că, a arunca ceva acolo fără nici un fel de explicație nu ajuți autorul cu nimic, în orice ,, spusă,, trebuie să existe ceva ce merită apreciat, pornind de acolo, îl ajuțu poate să construiască, dar așa…

Albe, albe mogâldețe
Umplu-a luncii mândră față – câte interpretări poți face doar de aici...

Fiecare strofă conține una două imagini, e un poem ce trebuie citit și cu inima nu numai ... vertical