Luș Von Pluș(III)

Prima parte

A doua parte



Smulg o programare la veterinarul din colțul străzii pentru unsprezece dou\'șopt punct fix, după două mâțe leșinate, o țestoasă care refuză să iasă din carapace și un șobolan alburiu cu probleme de alimentație.
Luș, tremurând delicat din cauza vecinătății selecte, întinde botul spre cușca șobolanului anorexic, pe care stăpâna îl tot îmbie cu un morcov cu aromă de prosciutto cotto, aia crudă îi provoacă arsuri, după cum suntem informați politicos.
N-apuc s-o întreb cum și-a dat seama de chestia asta că pe ușă intră un buldog englez.
Von Pluș, tinerel fiind, rămâne stupefiat, modelul ăsta de câine nu și-a închipuit că există.
Când mirosul îi certifică că acordeonul cu patru labe e un câine și încă unul uriaș, încearcă disperat să-și facă loc lângă Giovanni Anemicus.
Tragedia sare peste actele preliminare direct la deznodământ pentru că Giovanni, egoist, nu vrea să împartă cușca lui de șobolan cu fițe, așa că sare între urechile lui Luș ca pe trambulină zburând economic și fără escală sub botul buldogului.
Acesta fără ca măcar să clipească trece șobolanul în meniul de deplasare, înghițindu-l pe nemestecate.
Stăpâna lui Giovanni țipă scurt, stăpânul buldogului țipă lung, mâțele își revin din plictiseală scuipîndu-se între ele, Luș dezorientat de corul atonal sare în decolteul meu ca-n piscină.
Veterinarul își face apariția în peisaj așeazând calm tablourile pe pereți, revistele pe etajeră, trage buldogul de limbă sperând probabil să afle vești de la Giovanni, ne explică apoi că lanțul trofic e așa cum e din cauza schimbărilor climaterice, ați văzut și dvs că pinguinii au plecat în Brazilia, am văzut, confirmă și buldogul atent la mișcările lui Luș din decolteu, așa și, acest biet polifag a încurcat verigile, de fapt a făcut ce a crezut el că e mai bine cu veriga slabă Giovanni, fie-i trecerea ușoară, era mic și nefolositor... nu plângeți, signora, ca verigă ziceam...
E clar că încearcă să se cațare pe oglindă, stăpâna răposatului plânge răscolitor. Veterinarul își oferă galant umărul și explicațiile, destul de plăpânde amândouă.
Sala de așteptare se golește într-o atmosferă pioasă în care eu nu mă bag pentru că mă simt total incompatibilă cu orice model de șobolan.
Deci, profit de pauză să-l liniștesc pe Luș, în românește:
- Vezi, BubiLușule, dacă mai rozi papuci nu-ți mai fac programare la nenea doctoru\' ci la cățelul ăla flaușat, ai de grijă!
Fraza rostită printre canini are efectul scontat așa încât Luș își trage și coada în culcușul cald al decolteului meu tremurând ca o piftie.
Doctorul, intrigat de deschizătura tremurândă a decolteului, abandonează stăpâna de șobolan răposat și se oferă să-l pescuiască de acolo. Luș confundându-l probabil cu buldogul îi face loc, ieșind încetișor prin partea opusă.
Până să mă lămuresc care- pe unde iese-intră rămân cu doctorul pe post de mărțișor. Poziția nu-mi oferă niciun avantaj palpabil așa că apuc Lușul de coadă și doctorul de guler restaurând ordinea.
Iese zâmbindu-mi prietenos și-mi spune că flocosul meu după experiența traumatizantă prin care a trecut ar avea nevoie de un psiholog.
Mă agăț cu nădejde de zâmbetul lui și încep să-i povestesc tărășenia cu pantofii perforați. mărturisindu-i că înainte să trag piticania pe roată, am simțit nevoia să aflu de la el dacă aceasta ar fi soluția potrivită mai ales că aici, în patria de adopție, pot găsi doar roți de bicicletă.
Sigur- sigur, răspunde bălăcindu-se în același zâmbet, plimbările cu bicicleta îi dezvoltă musculatura picioarelor, de ce nu, să știți însă rădăcina problemei e lipsa mamei sale pe care se vede nu reușiți să o substituiți .
Îi cîntați? mă întreabă pe neașteptate, privindu-mă atât de direct în albul ochilor încît mi-e teamă să și clipesc.
Zic „nu” cu o mișcare repezită a capului, hipnotizată de neputința de a-mi desprinde irișii din interogatoriu.
Asta e, zvîrle bucuros soluția sub nasul meu, trebuie să-i cântați înainte de culcare, încetișor: hau-hau-hauuu, hau- hau-hauuu...
Lușul își ciulește urechile urmărind încruntat scheunatul doctorului, ceva îmi spune că începe să se simtă depășit de situație. Scheaună încetișor și se trîntește la mine în poală oftând cu năduf.
Vedeți, mă întreabă doctorul interpretând greșit poziția adoptată de piticanie, s-a liniștit imediat. Avem și un deodorant cu miros de mamă dacă doriți să-l încercați. Treizeci de euro. Și casete cu hau-hau. Cinci euro, îngână încetișor cu privirea pierdută undeva pe perete.
Îi zâmbesc printre dinți prietenos și nu-i spun dar sunt absolut convinsă că el ar avea mai multă nevoie de un psiholog decât șosetarul adormit la mine în brațe.
Teribil de ciudat doctorul ăsta, soro, bîrfesc cu Luș între patru urechi, imediat ce reușim să ne vedem teferi și nevătămați pe drumul spre casă.
Și zi așa, mirosul de mamă și urlatul la poartă nouă... Hmm...
Cu care vrei să încep, nefericitule?