EmigroAmărăciuni

Dacă vrei să fii original poți încerca să scoți apă din fântână cu paharul și să o bei din găleata, să-ți pui pantofii direct pe piele și șosetele pe deasupra, în fine, orice variantă e bună atîta timp cât ești perseverent și faci lucrurile exact pe dos.

Marco Balich, directorul artistic al carnavalului venețian 2008, a folosit același algoritm pentru a sorta îngerul zburător de anul acesta.

Opusul menuetului ar fi rapp-ul după socoteala ‘mnealui, al albului ar fi negrul, femeia e de cele mai multe ori ce nu e un bărbat, așa că din faimosul turn de unde o dată pe an fâlfâie grațios un înger, anul acesta s-a prăvălit peste piața San Marco, țâpurind bărbătește: „ Uite-uite cum o fac, ori mi-s înger ori mi-s drac!”, Coolio- un rapper de culoare coafat după modelul antenelor făcute din spițe de bicicletă.



Pe venețieni nu i-a ajutat prea mult frecatul la ochi în înțelegerea evenimentului. Citind pe fugă și anunțurile care anunțau debarcarea românilor în lagună au decis că totul e prea original pentru ei și-au plecat să-și pună la adăpost râul, ramul și preșurile de la ușă lăsând cei șaptezeci de mii de turiști să-și facă de cap care pe unde pot.

Cum despre întoarcerea carnavalului cu susul în jos au curs deja râuri de cerneală prin colțurile rotunde ale lumii eu o mă voi păstra cu povestitul pe marginea pieții unde cu o vizibilitate mai bună decît în aglomerata San Marco am putut urmări reprezentația teatrului Masca.

Aveam să constat repede că graba mea de a ajunge exact la ora fixată se datorează proastelor obiceiuri căpătate aici, conform cărora, autobuzul trece exact la și treiș’unu, la și treiș’doi nu-ți rămâne decât să-i admiri țeava de eșapament, salutare taică și-un praz verde!

România, draga de ea, cu ritmurile ei originale are ceva din unduirea languroasă a șoldurilor unei Marii supraponderale combinată hipnotic cu căscatul unui Ion adormit în buza coasei pe miriștea înflorită, astfel încât la un sfert de oră după ora anunțată în afară de copilași costumați în spidermeni, barbi, iepurași și alte animăluțe nimic nu se mișcă prin piață.



De fapt după ce ocup linia din față, centru-dreapta, cu trupa mea de spectatori, observ mișcările precise a staff-ului tehnic al teatrului Masca, compusă dintr-un singur membru, care încearcă din răsputeri să se înțeleagă cu cei trei omonimi italieni.

Dintr-o ochire îmi dau seama că proporția nu e în dezavantajul nostru, mâinile pricepute ale lui Vali, după cum aveam mai tîrziu să aflu că se numește, ar fi bătut cu succes o echipă formată din zece electricieni italieni.

Încep să înțeleg care e problema, ștecherele românești n-au nicio treabă cu prizele de pe pământ străin. Nici adaptatorii cu care italienii îl îmbie pe Vali să se înfrupte din curent, nu reușesc să rezolve problema.

Cum Vali nu pricepe de ce se scarpină italienii în cap făcând ochii roată prin piață, dove ze un feramenta, dove ze un feramenta, înhață un patent și se pregătește să taie ștecherele buclucașe.

Nooo-ul pe care îl scot cei trei într-un glas are forța unui taifun cu grad suficient să-l destabilizeze pe Vali. Fețele lor transmit cu fidelitate sentimentul de teroare care-i cotropește. În ochii lor e atâta spaimă de parcă bietul Vali tocmai s-ar fi pregătit să le taie cordonul ombilical în condiții aseptice.

Nițel dezorientat acesta îi mai întreabă odată, pe românește: Băă, ale voastre merg la priza asta, nu? ei dau hipnotizați din cap, n-apuc să mă minunez cât de repede au învățat dulcele ghiers românesc că Vali a decapitat amândouă cablurile dintr-o singură mișcare.

Probabil că un Boeing prăbușit la picioarele lor i-ar fi surprins mai puțin decât gestul nesăbuit al românului.

Lui Vali însă, nu-i pasă nici în pălărie de trăirile celor trei amărâți, nici măcar nu-și închipuie cât de nefăcută e făcuta lui pe aici și pînă să apuce cineva să se dezmeticească deja a căptușit cu band izolir, unul din cabluri.

În timp ce-l moșmondește pe al doilea, ochii lui verifică circuitele împrăștiate în cele patru colțuri, șterge praful de pe difuzoare, reglează butoane și verifică firul de la mileul pe care-l suspectez că-l croșetează în secret. Totul pare în regulă așa că, scoate un Booon! de om convins de ceea ce spune.

Imediat ce curentul dă semne că a încăput pe cabluri, Vali devine un uriaș în ochii venețienilor, un fel de guru al electricității despre care vor povesti copiii copiilor lor așa încât notez mândră scorul de trei la unu și tristă grupul numeros de oameni care după jumătate de oră de așteptare se pregătește să plece.

Asta este, poate cândva vom învăța și noi că punctualitatea e o chestie destul de importantă.

Italienii din trupa mea nu îndrăznesc să comenteze nimic de frică să nu-i scot de pe lista de așteptare pentru distribuția sarmalelor în bloc așa că rabdă cu stoicism cele patruzeciși cinci de minute întârziere. La o adică aș putea să plusez cu o salată de vinete, îi verific pe fugă și constat că nu e cazul încă.

În sfîrșit, aud domn’ director, haideți să testăm difuzoarele, clar, spectacolul e pe vine și chiar vine, cine altul decât Mihai Mălaimare care începe să strige un doi, un doi trei șșșșșșșș un- doi, un- doi, sunetul se rostogolește docil pe unde l-a împins Vali așa că în curând acordurile vesele ale cântecelor românești se rostogolesc în piață oprind exodul spectatorilor.

Habar n-am să vă spun ce mecanisme ciudate au apăsat butonul cu lacrimi, știu doar că au fost suficiente doar câteva minute ca privirea să-mi devină tulbure și încețoșată. Jupânul se dă rotund și gripat, vezi Doamne, de aia a terminat două pachete de șervețele, ăl mic mă tot trage de mânecă:

Mami, da’ domnul care vorbește e famoso? Da, e faimos, taci. Ca cine? Ca... știu și eu... ca Florin Piersic, de exemplu! Aha... da’ Florin Piersic, cine-i mami?

Smulg șervețele din mâna jupânului ca să-mi astup hohotul, noroc cu muzica care acoperă totul precum o haină călduroasă...

Mihai Mălaimare deschide spectacolul într-o engleză fluentă, o italiancă se întreabă confuză ce limbă e, o fi cumva chineză, no, îi răspunde o doamnă clar mai informată, parla in rumeno, sono rumeni. Cu un aha! și hohotul meu de râs deviat din plânsul cotropitor, spectacolul începe.

O idee regizorală generoasă care a reușit să cuprindă în muzică, gesturi și ritm esența tradițiilor și obiceiurilor originale românești. Profesionalismul extraordinar al artiștilor, eleganța pe care n-aș fi putut nicicum să pariez cântărind din ochi măștile uriașe pe care au trebuit să le manevreze, dibăcia cu care au dansat chiar oșenește pe catalige, obligându-i pe italieni să învețe ritmul pentru a-i acompania aplaudându-i, toate acestea au desenat o carte de vizită cu care am fost mândră să pot prezenta prietenilor mei de aici, România.



La final, Perinița a învărtit măști și oameni într-o horă uriașă unde engleza, chineza, italiana, româna au devenit inutile ca modalități de comunicare, mixând doar frumusețea muzicii și zâmbetele îmbujorate ale participanților.

Bravi! au notat italienii reprezentația, bravo, am strigat și noi, felicitându-i pe artiștii care salutau un public nu ușor de învârtit dar pe care reușiseră să-l cucerească cu grație.

Cu mezinul agățat de cojoc, m-am apropiat emoționată de Mihai Mălăimare, mărturisându-i că pentru noi, în seara asta el și artiștii tineri și talentați, Vali și mâinile sale pricepute, au fost România.

O Românie veselă, frumoasă, idilică de-a dreptul.

Ne-am strîns mâinile cu căldură, Rareș încântat a cerut respectuos un bis cu speranța secretă că o altă strângere de mână ar fi putut să-l molipsească de faimă.

Cu mare greutate îmi stăvilesc pornirea de a mă ascunde în lăzile cu recuzită a teatrului și resemnată mă alătur trupei mele de italieni care lălăie din Periniță cu același zel cu care falsez eu pe „O sole mio” când sunt euforică.

Rareș mă trage deoparte șoptindu-mi îmbujorat:

Mami, mă bucur tare mult că am dat mâna cu România!

Dau drumul sufletului să plece pe cai sălbatici în cele patru zări ale pământului. Mâine dimineață îi voi pune căpăstrul renegociind împreună granițe, doruri și amărăciuni. A câta oară...