Prietenia

Sunt sigur că nu-l cunoașteți pe Fănică al meu. Mare om, dom’le, mare! De pe vremea când jucam babaroaze în schimbul trei, mi-am dat seama că avea... așa... un al cincilea simț, cum se zice. Niciodată n-a reușit nimeni să ne prindă. Nici n-atingea maistrul ușa atelierului că zarurile dispăreau sub limba lui Fănică. Iute om, dom’le, iute! Ne-am lăsat până la urmă, zarurile erau mai greu de găsit decât chiloții tetra iar Fănică înghițise paișpe. Începuse să respire din ce în ce mai econom, semn că între noi crescuse precum o buruiană otrăvitoare, umbra unei neînțelegeri. Cred că se simțea oarecum vinovat. Simțit om, dom'le, simțit. Acum turele de noapte deveniseră lungi și plicticoase. Venea maistrul, ne găsea muncind. „Băăă, voi ați rămas fără zaruri!” ...începuse lumea să râdă de noi. Dar nu l-aș fi lăsat să se ducă la spital pentru asta. L-aș fi oprit, dă-le încolo de zaruri, noi să fim sănătoși, măi Fane... Dar el, nu și nu, s-a dus. Corect om, dom’le, corect! Dar și eu sunt o persoană extraordinară! I-am fost alături, totdeauna, precum un pekinez credincios. Un polonic de supă strecurată pentru mine, unu’ pentru Fănică, se înțelege. Bunătate de nechezol la prima mână de zaț fiert cu caimac... ce să mai... tot ce era bun pentru el puneam prima dată în canțarolă. Se bucura ca un copil. După operație, am fumat amândoi un Snagov filtrat , ca în vremurile bune. Recuperaserăm și zarurile, Fănică se eliberase de sentiment, totul părea că merge bine până când s-a apucat de tușit ca un repezit. Operația i s-a desfăcut pe din două, exact în fața mea… de parcă ar fi dorit să o împartă cu mine. M-a impresionat, zău! Generos om, dom'le, generos. L-au cusut la loc, mult mai bine de data asta, după cum mi-a explicat femeia de serviciu. Păcat că stiloul chirurgului a alunecat între stomac și ficatul lui Fănică. Așa că, au trebuit să-l taie din nou. Pe la spate de data asta. A picurat Fănică al meu la cerneală cam o săptămână. Mi-am dat seama că-i spre bine, când-a început să i se schimbe culoarea ochilor. Din albaștri ca marea i se făcuseră roșii ca la iepurii belgieni. Cam palid, însă. Mi-am zis: dacă pot, de ce să nu-l ajut? I-am suflat pe unul din tuburi să-mping bucățica de parizer care se lipise când am încercat să-l hrănesc. A dat din mâini bucuros. Dorea cred să mă îmbrățișeze dar, păcat, a leșinat înainte să reușească. V-am zis, sufletist om, dom'le, sufletist. Cin’ se aseamănă se adună, ăsta-i adevărul! Înainte să-l mute la reanimare, era roșu lalea pe față și roz bujoriu în rest. Nu mi-a păsat că doctorul mi-a spus că eram să-l omor, un prieten știe, simte, în sufletul său când face ceea ce trebuie să facă. Reușisem să-i pun sângele în mișcare și eram mulțumit. Ce i-or mai fi făcut, acolo, n-am de unde să știu pentru că nu m-au lăsat să-l mai văd, cert e că ceva n-a mers tocmai bine, de acolo l-au mutat direct la secția de nervoși. Credeți că l-am părăsit? Cum aș fi putut? M-am mutat la el acasă, soția lui era distrusă, avea coșmaruri, începuse să ia somnifere… Dacă Fănică ar mai fi putut să vorbească, mi-ar fi spus:” Te rog, să ai grijă de nevasta mea!” Un prieten nu se lasă rugat, știe când este nevoie de el. Acum, așteptăm să iasă de la izolare, unde l-au băgat pentru că a sfâșiat perdelele salonului aflând că fosta lui soție s-a recăsătorit cu mine… Egoist om, dom’le, egoist! Ce-ar fi trebuit să facă, sărăcuța? Să se interneze și ea, s-o ardem pe rug ca faraonii? În ce secol trăim? Oricum am rămas foarte dezamăgit. Ãstea sunt ultimele pârjoale pe care i le purtăm. Am vândut apartamentul și-o să plecăm în Spania. Totul spre binele lui. Doctorul ne-a spus că e mai bine să nu-l vedem o vreme. În zilele în care venim e foarte agitat, țipă și se lovește cu capul de pereți. Nerecunoscător om, dom’le, nerecunoscător! Dacă n-am mai fost eu ca un frate pentru el… Dar nu regret nimic, prietenul la nevoie se cunoaște, nu credeți?