Nicolae Paul Constantin - fiul versului și al lunii

Poezia este revelația unei realități ascunse, imaginea poetică este scoasă din convențial, nu e obligatoriu să folosești un anumit clișeu, ci poezia jonglează cu artificiile de sintaxă cu jocurile de limbaj – poetul plămădește imagini reprezentative. În drumul meu prin univers pasul mi s-a oprit ca într-o carne clandestină la versurile lui Nicolae Paul Constantin. Dacă reușești să intri în univesul său poetic, te umpli de o neliniște care în același timp începe să te liniștească. Nicolae are o poezie originală atât ca expresie, cât și pentru mesajul transmis. Între poezia lui și stilul liber, practicat de multe ori azi, nu ar trebui să existe nici o dispută, în fiecare din ele este o continuare a valorii. Sentimentele locuiesc în oameni iar poetul este unul dintre aceia care știu să exprime sentimentele, comunicându-le prin cuvinte. Nu cred că are importanță ce fel de vers scrii, pentru că există o mare varietate de coordonate poetice, dar toate au un singur numitor comun – poezia adevărată. Versul lui Nicolae m-a răscolit profund, cel ce îl citește trebuie să simtă cu sufletul, să pătrundă dincolo de cuvinte și să descopere omul și apoi poetul. Tudor Teodorescu – Braniște spunea în Prințul: ... Natura a greșit. Oamenii ar trebui să se nască bătrâni și să moară tineri. Tinerețea ar trebui să vină la sfârșit ca o minunată îcoronare a existenței... Așa aș vrea să se considere poetul în acest plan, poate starea interioară ar fi alta. Nicolae este poet, cu adevărat! Dar știți de ce? Fiindcă reușește să fie el însuși în toate, în ce trăiește... de fapt el respiră versuri. Nu știu dacă v-ați întrebat de ce noi nu ne lăsăm să trăim? În noi există acel izvor de apă vie. Noi suntem cei care simțim prin sânge de unde am venit, încotro ne ducem și ce vrem pe acest Pământ. Spunea Nichita: Destul de târziu, și abia după ce am învățat a vorbi mi-am dat seama că exist și cu intensitate uluire, că m-am născut... Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt Golgota. Câteva cuie, un lemn bătut cu pietriș... Nicolae își vede viața în ipostaze dure, lipsite de orice perspectivă: O carne clandestină port în cârcă, / Un plâns stelar încolăcit pe trunchi, / Când la trapezul morții se aruncă / Lungi clipele căzute în genunchi. În continuare parcă plânge după o stare serafică a copilăriei: Și nu știu cărui vierme străveziu / Mai trebuie să îi plătesc chirie, / Ca să îmi trag la xerox un sicriu / Fără astâmpăr, ca-n copilărie. A nu fi este starea eternă! Cu o condiție: să nu fi fost. Dar Nicolae este. Este în sufletul meu, al lui, al ei... de unde nimeni nu-l mai poate rupe. *** Dacă privim scrisul ca pe un gest de sinceritate și dăruire, ca pe un profund angajament în descifrarea umanului pe căile inedite ale subiectivității, ca pe un act de cutezanță și responsabilitate față de om, ca pe o perpetuă posibilitate de a trăi miracolul existenței, ne dăm seama de valoarea spirituală pusă de poet în slujba unei chemări – poezia. Versurile și poemele capătă uneori înfățișări neașteptate, încep să se însuflețească sub privirea noastră. Fiecare poezie are actul ei de naștere foarte precis. Versurile incintă, îndeamnă la reculegere înflăcărându-ne spiritul cu imagini, mângâindu-ne cu armonii subtile și lucrând cu acel mecanism aluziv și fin al sugerării și al corelației. Fără o inteligență artistică, fără o cumpănire a mijloacelor, fără o alegere, de-a eleimina și de-a îmbina armonios, talentul rămâne doar o aspirație către înfăptuire, care se pierde la un moment dat. Rostul lui Nicolae în universul poeziei este foarte precis, pe strunele versului el încercă să ne cânte (de cele mai multe ori trist) ceea ce el trăiește cu adevărat, cu o sensibilitate și poate durere de neimaginat: Cuvintele-și înfig în mine colții, / Dar țipătul, cristalizat, nu poate / Să îmi deschidă lacătele sorții, / Sunt bicuit de stele înghețate... *** De multe ori când pătrunzi în universul unui poet și te adăpi din izvorul de munte al versurilor sale îți dorești să-l cunoști personal sa-l pipăi și să vezi cu adevărat că mai există și oameni. Sufletul lui îmi apare în unele poeme frânt, plin de suferință, sau poate descopar eu așa ceva, poate sufletul meu este cel care percepe suferința (s-ar putea să greșesc): În toamna asta fructele vor fi / Strivite sub copitele blândeții, / O să-mi transform în negură pereții / Și voi păși prin iarbă, voi păși…// Ajută-mă, din nou, să mă ridic. / Vreau Doamne astăzi totul sau nimic. *** Poezia a evoluat spre postmodernism și alte curente în așa măsură încât poetii au atins nu numai forme indiscifrabile dar și lipsite de intenția unei comunicabilități normale, unii o caracterizează ca pe o realitate contorsionată ajunsă la un stadiu de acută singularizare a procedeelor. Poezia rămâne poezie indiferent de modul de abordare a versului; important pentru cititorul de poezie este să știe să asculte și să percepă din poezie mesajul transmis de poet. Găsim aici versuri care își păstrează prospețimea, iar unele aduc un prinos de energie o bogăție de sănătate, sunt un izvor de reîntinerire sufletească: Un hohot de albastru, decupat / Dintr-un decor pe care l-am uitat, / Ne spune, fără vorbe, adevărul. // Iar ceasul nopții freamătă subit / Când stelele prin cer au înflorit, / Asa cum crește, fără teamă, mărul. *** Putem considera poezia lui Nicolae a fi expresia celei mai elementare stări sufletești. E poezia chinesteziei sufletești. Indemnat de aceeași putere necunoscută, se pare că sufletul lui a pornit în căutarea lui Dumnezeu pentru a scoate la lumină frumusețea întruchipării Lui în sufletul poetului. Sunt poeme în care se răzbună parcă, altele în care se lasă condus de acea forță exterioară lui, alteori sufletul său este risipit și privește cu ochii pierduți în adâncul de dincolo de el. Încercă să pătrundă în haosul unor lumi necunoscute. Voi reda mai jos părerea lui Claudiu Banu referitor la poemul *** : << m-au surprins pozitiv imaginile, si găsesc destul de inspirată repetiția unor versuri, accentuînd anumite trairi. M-a deranjat sonoritatea sparta a lui \"ca o cana\", si cel putin o greseala pe care am observat-o. As fi evitat aliteratiile, si nu aș fi încheiat în rima aleasa de tine. Parca nu închide, și asta mă lasă pe mine ca un cititor suspendat peste un gol neașteptat. Dar în ansamblu, poemul este unul bun, perfectibil, și îmi pare rău să văd că a trecut neobservat pe site. Aprind aici o steluță cu cinci colțuri: Unul pentru imaginile și starea induse de poemul de mai sus, unul de bun venit întârziat, unul pentru încurajare, unul pentru alegerea unor verbe foarte inspirate, și ultimul pentru ceilalti. >> Găsesc în versurile poetului o putere care te însuflețește spre a te apropia de alții prin cel mai important instrument: cuvântul. Pentru a pătrunde dincolo de cuvinte, poemele lui trebuie recitite, ele au puterea de a revărsa lumină în sufletul celor care n-au cunoscut-o încă. Asemeni ca o raza, Nicolae bate uneori la poarta necunoscutului, iar mesajul rostit prin poezie deschide noi și noi ferestre. Natura reprezentată în versuri e o natură personificată: Cad îngerii ca merele, spre toamnă. / Prea copți acum, prea putreziți și grei. / Rugina parcă ne-a-ncolțit în carne, / Și-n inimă ne zornăiesc idei. Pastelul scoate în evidență imaginea toamnei văzută într-un mod deosebit: Noi mai rămînem, viii, dintr-un moft, / Prășind iluzii și săpînd prin zare. / Dar semne-Apocaliptice se-ntind / Peste cîmpii, peste pășuni, peste ogoare. // Și-n inimă ne plouă cu noroi / Strigînd că vrem în mame, înapoi. Tabloul pare a fi dominat de Rugina parcă ne-a-ncolțit în carne. *** Aici metafora devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei lui Nicolae. Spun atenției la acest pastel și părerea citiorului Andrei Doboș: << Da! mi-ai produs o adevarata bucurie cu poemul acesta. Stăpânești bine acest fel de a scrie, nu m-am poticnit pe parcursul lecturii de nici o forțare. Textul atinge o claritate atât formală, cât și esențială, iar acest lucru nu poate decât să mă încânte. Chiar dacă scriitura ta ar putea fi catalogată desuetă, viziunea valorii este una, m-aș încumeta sa spun interpersonală și atinge gradul acesta (de interpersonalitate!!) doar în momentul în care ești tu însuți în poezie, cu carnea ta, cu rădăcinile tale, cu maeștrii și cu strămoșii tăi! >>