Maria-Gabriela Dobrescu

în iarnă îmi răstignesc singurătatea pe urme de lupi copacii cuiburi mă privesc muți doar caii așteptându-se unii pe alții frământă între copite teama de moarte

Lume multă…Concurs de creație…Premiul cel mare, o excursie la Polul Nord pentru primii cinci clasați, o ademenise din prima. Una dintre marile lui dorințe era să ajungă la poli. S-au înscris amândoi.

timpul nu poate să smulgă iluzia orei când în sfârșit vom pluti deasupra lucrurilor potrivesc ceasul tău cu cifre romane și îi las secundele să se scurgă prin sufletul meu clepsidră așteptând

a mai trecut o zi în care nu am simțit niciun loc comod în mine ea, cea fără nume, ca o boală incurabilă care te pândește să te prindă cu garda jos s-a instalat cum spuneam? comod peste tot,

există mai multe feluri de a muri trenul acela duce cu el și ultima fărâmă de culoare rămâne doar un vis alb îmi spun- acum este momentul să fac ceva, orice desfac șinele/ dinamitez trenul/

Toată seara își numărase tristețile. La un moment dat pierduse șirul numărătorii. Nici nu era de mirare. Nu fusese niciodată bună la matematică. Și-a dat seama că trebuie să se adune și să-și facă un

am mai adăugat o ploaie o tăcere puțin mov peste două orașe medievale am aflat totul despre nimic am învățat cum se sădește iubirea în sufletele arse de singurătate chiar dacă ochii tăi

a mai trecut un timp sau nu se preface că nu-i pasă își ascunde neliniștea pe sub pleoape tace asta știe să facă cel mai bine ar împrumuta pentru o zi mirosul acela și-ar coase

între noi se așază de-a valma orașe potrivesc câte un ceas pentru fiecare așteptare uitarea nu se risipește prin ochi sper o vară în care iubirea mea ca un bonsai să înfloreacă o

rostogolesc mai departe piatra asta într-o nebunie câte bănci libere atâtea singurătăți numărate pe degetele lumii din ploaie cresc morți vechi care rod măduvă

ce nebuni frumoși! mi-au așezat capul pe pieptul tău ce senzație.... îți aud bătăile inimii în ceafă învăț să-număr înainte și-napoi fac calcule mereu eroare mă uit la mine mi s-au mărit

pasărea aceea nu avea nume cel care trebuia să o numească își pierduse gândul într-o poveste oarbă oamenii o căutau după cântec după culoare în copacul înalt era doar o lumină iar

cu sângele greu orbitele arse de atâta așteptare nici oglinda nu mai ghicește iei pieptenele de sidef și netezești cu el cărările spre alte tărâmuri oaze la care revii câteodată seara te

o tablă de şah ai libertatea de a fi nebunul sau calul niciodată regele niciodată regina lumea crede că nebunul e un academician care în crize de durere cară roabe cu pietre sparge