Maria-Gabriela Dobrescu

se izbea de pereți nicio breșă prin care să elibereze cuvintele nu bănuiai că pasărea aceea statornică era chiar ea păsările tale căutau mereu alte orizonturi povești oarbe în care

fiecare poartă în suflet o pasăre un înger cu aripi întoarse spre lumină un cântec ascultat obsesiv o toamnă în care a desenat cândva dincolo de ferestrele deschise spre oriunde măști

își împarte amintirile micul tren primit de la un ambasador brățara cu smaralde rama de sidef un triptic semnul de carte... ar fi trecut dintr-o moarte în alta fără să știe că iubirea nu

ne suspectăm de poezie căutăm înțelesuri exilăm orice speranță ascunzându-ne după degetele de la o mână cealaltă trebuie să o avem liberă mereu pentru a măsura distanța dintre vis și

la marginea unei alte așteptări hrănește pescărușii cu tăcere apele nu-i mai ajung să-și spele îndoielile în suflet și-a tatuat o singurătate a lăsat doar un loc cât să

n-o să mai folosesc simboluri nu are rost e târziu pentru mine vei înțelege asta într-o zi trebuie să îmi găsesc cuvintele, gesturile sau probabil acel loc unde să pot începe visul depre care

Am reușit, în fine, să-mi smulg sufletul, așa cum m-ai învățat. Numai de bine. L-am așezat într-un borcan, pentru că nu am găsit altceva la îndemână, și m-am gândit că e perfect așa. Acum îl pot

mi-am trimis sentimentele pe traiectoria curbă a destinului așteptând înscrierea în coordonatele unei planete visate într-o seară, în care aș fi preferat să rămân acasă și să nu-l întâlnesc

nu știam cântecul ploii de fapt mereu am crezut că este doar un refren al toamnelor aștept inconștient crispat trecerea timpului spre sâmbătă să dorm să tac să tac să dorm în locul în

când trupul mi se împrăștie în cioburi de clipe îmi vine să alerg desculță prin ele lăsând timpul să curgă peste povestea asta cu final neprevăzut dar, mă las mângâiată de

crezuse că mai poate înălța zmeie la marginea mării măcar o dată nu atinsese cerul cu inima de ceva timp nu mai cunoștea culorile păsări negre îi acompaniau tăcerea ca o ceață

Pierderea părului fusese o grea încercare pentru ea. Nu bănuise nicio clipă că această întâmplare nefericită îi va marca întreaga existență. Odată cu părul și-a pierdut fără să aibă nicio vină prima

iluzia că orașul trăiește încă o face să păstreze ceasul la aceeași oră ar fi vrut să trișeze și ea povestea asta dar în mânecă avea doar o inimă acum își spală iubirea de

Filip, dacă am fi pământ pe noi ar crește flori lumina ne-ar învălui moale am lua totul de la capăt ca și cum n-am ști că timpul e un semn care nu se șterge dar noi, Filip, suntem văzduh

Stătea lângă fereastră și privea în gol. Era oare timpul să-și contabilizeze existența? Astăzi, căutase ceva în dulapul cu trecuturi și când a ridicat capacul unei cutii a văzut pantofii de

Se hotărâse greu să plece. Era Crăciunul și ar fi vrut să stea acasă, mai ales că mama sa nu se simțise prea bine de ceva vreme și îi reproșa că s-ar putea ca acesta să fie ultimul petrecut împreună.

pe drumul sării pisez încremenirea îmbrăcată în slatină par frumoasă nu ar fi trebuit să privesc peste umăr aveam destule păcate în pantofii aceștia de năbuc voi păstra pe vârful