Povești cu sâmburi

Ca orice copil fusese frământată de felul în care a fost concepută. Avea vreo cinci anișori și trecuse de etapa cu barza. Acum știa că toți copiii ies din pântecele mamelor. Întrebarea era cum ajungeau ei acolo. Mamele înghițeau copii? O zi întreagă a stăruit pe lângă mama sa și spre seara aceasta a cedat tirului de întrebări năstrușnice. Era iulie, chiar luna în care ea fusese concepută, și mama i-a spus o poveste cu sâmburi de caise. Dezlegase misterul! Mama păstrase sâmburii de caise într-o cutie și tata i-a spart. Apoi, mama a căutat între sâmburi pe cel care avea înăuntru o fetiță, pentru că nu toți sâmburii au pui, și seara l-a mâncat. De ce seara? a întrebat ea curioasă. Pentru că minunile se petrec seara, i-a răspuns mama, care credea că fusese norocoasă pentru că alte mame nu găsiseră în sâmburi fetițe. De atunci a iubit caisele. Strângea în fiecare vară cu grijă sâmburii și îi așeza în cutii. Își dorea mulți copii, vreo patru, dar pentru asta avea nevoie de o mulțime de sâmburi, căci știa de la mama că nu toți sunt binecuvântați. Au trecut anii și ea a continuat să adune sâmburi. Nu a aruncat niciodată măcar unul. Dacă ar fi fost chiar cel cu copil? Asta nu putea vedea decât dacă i-ar fi spart. Și ea nu găsise pe cineva care să-i spargă sâmburii...