Maria Elena Chindea

Un poem al cunoașterii, al menirii ce ne stă înscris în A.D.N.-ul viețuirii. Ai dreptate, niciodată "n-am învățat destul" încât să ne putem salva și "pădurile" exterioare și cele interioare de uscăciune. În penultimul vers așa ai vrut să spui: ale cu sunt", sau ai pierdut un "i" pe drum? Un poem dulce și puțin trist, ca o reverie târzie! Mulțumesc!
Cu prietenie, Maria

Excelent periplul prin lacrima nevăzută a îngerilor cărora li se întinează și identitatea și misiunea lor de lumină. Îngerii exteriori și interiori - toți suntem responsabili că permitem "laboratoarelor" să contamineze cu "mătrăgună" "rodul" vieții. Foarte bună ideea că trebuie să ne scoatem din când în când "la raport", și nu numai îngerii, să fim "cu ochii pe noi" cu alte cuvinte. Fii însă te rog atentă cu finalul, nu-mi place deloc (și nu numai trimiterea la proverb - destul de forțată). Trimite tot mesajul profund filozofic în derizoriu, în banal. Te rog modifică-l, dă-i aceeași profunzime a ideii ca și restului. Am încredere în profunzimea și forța ta! Cu prietenie și rog de iertare dacă a supărat cu ceva observațiile! cu drag
Maria....

Un poem al senzualității, un poem al reveriei asupra unei senzualități curate, pe care am pierdut-o demult din cauza grăbirii unui timp ce și-a rătăcit definirile, o senzualitate a clorofilei, a pământului, a fluturilor, o senzualitate în care "caii" "alergau prin mângâierile noastre"! O senzualitate curată în care eram a totului tot integrați Divinului, nu risipiți, disipați ca acum. "Undeva un clopot" tot anunță că "ne pierdem nechibzuit" într-o "lume timpurie" care și-a pierdut (deocamdată) reperele! O viziune cuceritoare asupra unei lumi respirând atâta puritate! Mulțumesc că exiști atât de frumos!
Cu prietenie
maria

Un poem al identității asumate, însumate și de El și de tine - ca fiind "după chipul și asemănarea lui". Apărând în fața noastră (în noi) ca Dumnezeu-Cuvânt, cu toată duioșia noastră de care putem fi în stare (ca ființe limitate), nu prea avem cum "să-l lăsăm să se nască liniștit" pentru că suntem condamnați aprioric în căutarea identității de lumină să-i parcurgem toate răsfoirile! El ne va știi ca pe "Ioan Ana Maria..." până vom avea o singură identitate - a Lui. Când creeația vrea să-și asume din dragoste rolul Creatorului (cu toate responsabilitățile și durerile lui) înseamnă că e pe cale să și devină! Mulțumesc pentru bucurie! Cu prietenie
Maria

Un poem al "Identității" prin excelență, cred eu, dar nu al căutării - ci al găsirii (sau "re-găsirii" poate) dincolo de materie - ca energie eterată. Acele "semne" sunt de fapt straie ale cunoașterii ce se impregnează (și ne) de ființa noastră divină, răzuindu-ne de tot întunericul. Foarte frumoasă imaginea statuilor (ca "semne" ale trecerii noastre prin materie)pe care le lăsăm în urmă, odată ce-am depășit o trăire. În drumul spre lumină, lepădăm unul câte unul straiele de humă (de ignoranță)pentru a deveni din ce în ce mai aerați și translucizi. "Statuile" pe care le lăsăm în urmă-trepte pe care să urce cei din urmă în lumină, urmându-ne exemplu. Câte statui tot lăsăm în urmă, câte piei de șarpe, tot mergând spre lumină! Un crochiu al "căutătorului", aparent realizat în tușe ușoare, simple ! Cu aceeași prietenie
Maria

Un poem al "liniștii neliniștite" l-aș numi eu, de parcă Dumnezeu ar ninge peste lume zăpadă sângerie (remușcările noastre datorită absențelor noastre). Cred că mirul care ar mântui lumea de "putregai" ar fi "mirul trăirii poematice".Prea ne-am învățat să vedem doar coaja aspră a vieții! Fără îndoială că avem nevoie de "fluierul strămoșesc" care să ne reamintească cine suntem! Să nu mai trăim la întâmplare acoperiți de "fumul iluziei"! Trecerea ta ușoară, discretă, pe deasupra umbrelor și păcatelor pământului (cu tot ce încorporează) îi dă poemului imponderabilitate! Mulțumesc pentru hrănire!
Maria

Mereu în "grădina altei distanțe" luminițele vocalelor noastre scriu pe curcubee "La mult timp bogat în spirit, împlinire, sănătate!"
maria

M-am lăsat și eu prinsă de "năvodul (ce-)adună lumina", am mirosit și eu "opalescente gânduri", ca un "nimb colosal" am îmbrățișat și eu "zările" spiritului. Numai acel "se-aprind sustantive" nu-l înțeleg. Poate sus(B)stantive??! Opulența viziunilor tale (fără să zic neapărat de influență)mă duce cu gândul la Macedonscki! Aștept să văd ce mai atârnă în ochiul ciclopic "târziul" din sertare!
Maria

Doamnei cu nume de cântec

El care "ar râde în hohote sparte" încă nu mi-e prea clar (și e bine pe undeva că rămâne liberă identificarea)cine este; poate alter-ego-ul, poate cel pe care îl creștem în noi și care nu s-ar "risipi" "fonfăind" confruntat cu noi înșine "acolo unde ne întoarcem capul cu greață". Acolo este piatra de încercare a ființei noastre "trăgând chei după chei" pentru a putea "șterge cu râsu-i urme și ore". De mare impact mi se pare imaginea (într-o lume a surzilor în care nici pe noi înșine nu ne-auzim)"urechea se cască între coajă și miez". Întrebarea se pune dacă avem sau nu puterea să fim "cu ochii țintă" pe noi, pentru a putea cândva să râdem și noi alături de "el", eliberați. Mulțumesc pentru bucurie!

Răspuns lui Florin Stoian-Silișteanu

Mulțumesc și pentru urări și pentru semnalarea greșelii ortografice. Profund recunoscătoare și pentru comentariu (primul de altfel la vreun text al meu - eu fiind nouă în cercul vostru. Vă doresc să curge-ți în cristalul cuvântului în alfabetul dvs. cel mai bogat și mai translucid!
Să vă fie povestea luminată!

Deci bând tot curg
De rup nu știu că-s iarăși Ba...........


De și re...........

Dragă Adriana


Dacă „ Dumnezeu nu lasă niciodată urme” (sau mai precis nu le coștientizăm noi și drept urmare nici nu ni le asumăm) atunci e firesc să „ducem urma greșelilor” până ajungem să ne destrămăm devenind „uscate cochilii”. Și „vânt” e viața noastră oricât de „duios” ar suna. Penelul tău e riguros în creionarea unui tablou exact, dar dezolant. Ai și tușa de sensibilitate (ingredient magic) necesară spre a da pregnanță tabloului tău! Dar...la ce bun, dacă ai decis să fi doar „umbră” îmbrățișată de „tăcere”? Dumnezeu ți-a dăruit miracolul vieții! Tu ce-i dai în schimb? „Uscate cochili”? Dumnezeu chiar „lasă urme”! Tu însăți ești o „urmă” magică. Dacă conștientizezi sau nu, asta e problema ta; totul ține de tine! În rest, ca punere în scenă – excelentă....

Între laic și spiritual – e „un mers pe sârmă” fascinant; să te oferi egal ambelor lumi și nici una să nu te „prindă”. Asta îți transformă cumva vibrația trăirii în starea de martor, astfel că totul expansionează într-un „joc” al manifestării unde totul este și nu iar tu ești fără de a fi. Între două „expirații” ale manifestării, Dumnezeu se resoarbe într-un vid beatific, în care își odihnește și-și coace viitoarele expansiuni magice. Apoi...apoi totul reîncepe. Pentru că la început a fost „Cuvântul”...”Jocul comun și magic al existenței! Mulțumesc pentru magie!