Maria Del

Exista un calm \"jucat\" in acest poem, o disperare ascunsa, dar nu mai putin vizibila, schitarea unei ajungeri la limita suportabilului, a spargerii coajei de ou, o angoasa in fata nesinceritatii, neveritabilitatii celuilalt, care e totusi atenuata de banuiala fragilitatii lui, prin care celalalt, desi perceput ca obositor si cu doua fete, devine totusi mai apropiat, devine unul din familie. Totul - cand nu mai pare a fi timp de intalnire, iar apropierea e privita cu nesiguranta, ambivalenta.

Mi-a placut acest Rebutu donquijotesc, savant \"fara sa o mai stie\", cu textura aceea lemnoasa care ii confera caldura. O casa de piatra se raceste iarna, ia raceala din aer, pe cand una de lemn ramane calda, vie, chiar si dupa transplant...Emotia empatica a acestui poem e bine echilibrata si paradoxal sustinuta, amplificata de o demnitate sobra,de largirea cadrului stramt si mizer peste sentimentalism, peste simplul realism, depasirea lor prin tindere.

erata: implinit (fara din plin:))

Mi se intampla mult prea des sa nu imi mai placa sa citesc poezii, cuvantul sa isi piarda melodia aceea interioara pe care nu o da simplul lui sunet, ci sensurile-intentiile in dialogul poet-cititor. Intr-un astfel de moment de adevarata amortire interioara e binevenita o recenzie ca a ta, Florin Caragiu, pentru ca aici cuvantul mijlocitor se apropie nu cu taisul bont si orb al ratiunii, ci se constituie intr-o punte a luminii dialogal-iubitoare intre crisalidele de ganduri ale poetului pe de o parte si ale cititorului de cealalta. Aici are loc inversul acelui moment in care omul cel mai apropiat iti devine strain; aici fiecare cuvant si fiecare intentie devin un centru, li se face o nevazuta reverenta, prin care sunt atrase, apoi invaluite si facute proprii, traversat-(inflacarat)-suscitate pana la alb de o calitate extrem de rara printre oamenii de cultura din ziua de azi: bunavoirea clar-vazatoare, nu bunavoirea incertului, a slabiciunii, a neglijentei, a nepatrunderii, ci a intelectului iluminat de iubire, abia in acest fel ajuns la stapanirea mijloacelui lui specifice.

Daca scopul unei recenzii e trezirea interesului fata de o carte si fata de un autor, ei bine, se intelege ca aici a fost implinit din plin, si depasit, pentru cel putin un cititor.

\"din trup se deschide o fereastra\" si pentru noi, cei ramasi...Dumnezeu e Dumnezeul celor vii, celor vesnic vii...Iar noi privim lumea prin trupurile devenite \"translucide\" ale celor vesnic nevinovati...

\"Trec micutele pasari din copac in copac si linistea ingana/ acoperisurile inundate\". O poezie trista, dar plina, rotunjita de interioritate, de un echilibru (sau de dorirea lui) al nenumaratelor punti ce se infiripeaza in chiar clipa neputintei, inundand-o de lumina. \"Urat-vajnic\", dar frumos...

Da, e o binefacere sa auzi pe cineva plangandu-se de fantasmagoriile dintre noi. Prea mult ne descompunem unii pe altii...in loc sa ne intregim.O seara buna, Dana.

Mi se pare ca tot poemul asta creste si descreste, pentru a ridica ultimul vers, preferatul: \"(ce pierdere de timp ar fi fost viata fara viata)primul pas fara urmatorul\". Perseverenta ca o piele noua peste arsura indiferentei. O poezie de dragoste(asa o citesc eu).

Moartea cu pragul, sprijinit pe oase, al renasterii. Moartea si viata, darea si primirea in intalnire, nunta la care doar la sfarsit, adica la granita, apa se transforma in vin.

Ela, mie mi se pare aceasta poezie o reusita prin naturaletea ei,castigata fara pretul pierderii elegantei. Are cu alte cuvinte o gratie care nu poate fi vanata ci doar dobandita/primita cadou. Era cred cineva aici care considera ca alte poezii de ale tale sunt mai bune, ciudat cum fiecare om vede altfel, mie mi se pare dimpotriva ca mergi mai departe intr-un fel de in-blanzire in sensul cel mai bun (si cel mai cald) al cuvantului. Finalul e, pare a fi taios...dar o imagine mi se \"inghesuie\" pe retina: Cand mergi prin pustiu si ajungi la malul marii, iar dusmanii sunt pe urmele tale, Dumnezeu separa si apele, care se ridica pereti de o parte si de alta si prin mijloc ramane de fapt o carare, asteptand trecerea ta pentru a se inchide apoi din nou. Ce e sa treaca prin despartire, trece nevatamat si - usurare - fara dusmani in spate.

Un poem fragil si transparent ca o petala in soare. Mi-a placut simplitatea care ii confera stralucire, fara sa piarda din profunzime.

Ruxandra, si eu am fost foarte interesata de zen si de aceea imi permit sa fac un comentariu aici. Cateodata cautam mai departe, in ceata, ceea ce avem foarte aproape si e deja al nostru, face parte din istoria parintilor nostri si a noastra proprie. Daca vrem sa purtam un dialog, atunci trebuie sa stim mai intai cine suntem noi. Si noi, si tu, si eu, suntem botezate, deci crestine. Această \"taină\" exista indisolubilă in noi, chiar daca pentru un timp uitam de ea. Inclusiv căutarea noastra în alte religii are această pecete de neșters. Esti atrasa de mistica? Eu de exemplu nu stiam cand am dat de zen ca exista in Romania o traditie lunga de mistica isihasta. Mi se pare ca zenul are o caracteristica apofatica, prin negație încearcă să îl aduca pe om la trăirea mistică, la mister, la taină. Vrea să radeze într-un fel eu-l, ca să evidențieze taina. Dar creștinismul are atât apofatismul, cât si catafatismul: el nu vrea sa nimicească eu-l, decât în măsura în care e un eu păcătos (în termeni budiști iluzoriu, pentru că păcatul e un mers în gol, lipsit de suportul ființial). Zenul nu mai are cuvinte să exprime ceea ce e dincolo de această radere. Creștinismul vine cu infinit mai mult, el vine nu doar cu distrugerea eu-lui, ci cu regenerarea lui, restabilirea lui. Și aceasta prin punerea în centru a Persoanei, a lui Dumnezeu însuși coborât între oameni, întrupat, care prin nașterea, viața, jertfa Lui, într-un cuvânt iubirea Lui, ne-a dat darul Duhului prin care să ne putem restabili integral ca persoane. Tocmai pentru că El nu a operat prin cuvinte ”obișnuite”, ci e Cuvântul întrupat.

Ce frumos ar fi dacă am putea să avem un dialog cu alți mistici, cunoscând și trăgând seva din rădăcinile noastre, care sunt indestructibil ancorate în Biserică. Dacă te-ar interesa, ți-aș putea oferi cu toată prietenia câteva sugestii de lectură interesantă. Mail-ul meu: monica.lassaren@yahoo.se.

Adrian, ti-am vazut acum cele trei perechi de papuci si mi-au placut, (fiindca au ceva tainic)...intrebarea e, cand mai iesi si pe-afara?:)

Intr-adevar exista un albastru ceresc, o lumina a linistii dumnezeiesti in picturile dumneavoastra. Aici te poti refugia, la fel cum te refugiezi in muzica, atunci cand cuvintele ajung sa raneasca prea tare sau sunt golite de esenta, pentru a te regenera. Va multumesc pentru ca mi-ati facut bucuria acum catava vreme de a ma impartasi de ele, chiar si asa, doar virtual.

Dana, un text uimitor. Reusesti sa redai cu naturalete, gratie si curgator o tensiune maxima existentiala. O faci atat de firesc, incat cititorul aproape uita ca o faci cu o profunzime si precizie remarcabile, ca trebuie sa vada dincolo de suprafata stralucitoare.


\"Spune-le că inocența nu e o chestie penibilă cu care te naști și pe care o porți doar așa din întâmplare printr-o lume a nu știu cui. Spune-le că trebuie să supraviețuiești cu inocența ta cu tot iar pentru asta e nevoie de pumni strânși, de luptă cu întunericul din afara și din înăuntrul tău, că nu poți accepta lumea și cu asta basta, nu poți să dormi în singura viață a ta, cea mai frumoasă viață din câte se pot întâmpla e a ta, doar a ta, nu o împarți cu nimeni, nu o dai cu împrumut și nu o primești pe gratis, e nevoie să lupți pentru ea. Ești om...\"

Ca intotdeauna, dar mai vadit, mai filtrat, mai curat, esti de o autenticitate si de un curaj fara sovaiala in a rosti cuvintele care inseamna ceva, care dor, care ard. Chiar si blandetea aceea, (care, daca ar fi doar blandete, ar fi ceva minor, care merita sa fie infrant de revolta, dar nu, nu e doar atat), mi se pare ca se atinge in punctul tensiunii maxime de contrariul ei, de lupta, pentru a arde impreuna cu ea, de aceeasi parte a baricadei. Si ce ramane e fum, spui tu. Dar raman si cuvintele tale cu acest fum si nu e putin, pentru ca in ele traiesti tu.

Ar fi mult mai multe de spus. (Iubirea care scoate la iveala otrava, care trebuie sa scoata la iveala otrava ascunsa, doar pentru a se revigora si a se scalda in lumina deplina pe ea insasi, calcand si zdrobind otrava sub calcai. Otrava, adica minciunile, in primul rand ale noastre interioare, care fabrica acest labirint cu oglinzi in care traim toti, nestiind pe ce lume ne aflam, incotro ne indreptam...ce sa mai credem despre noi insine si despre celalalt...dar inocenta pe care o dorim o tragem in piept cu fiecare rasuflare taiata si ea mistuie iluziile, lanturile, minciunile.)Ea ne renaste, ne creeaza din nou, ne face nou-nascuti.

Vorba lunga, saracia omului:). Sunt foarte saraca. Am vrut sa scriu \"la buna citire\", dar nu, voi spune, Dana, \"la buna traire\". Salut:)

Aceasta poezie imi creeaza o senzatie ciudata, dar foarte placuta: parca e un acatist intr-o forma \"moderna\"...Cred ca si lui Edith i-ar place acest inedit:).

Ce portret extraordinar! Cu ce cuvinte, asa firesti si rotunde, ai reusit sa pictezi tandretea, dragostea ce leaga doi prieteni, asa palpabil ca o imbratisare! Mi-au venit si mie ceva cuvinte in gand, spontan:), te rog sa nu fugi si sa nu te fastacesti, ca nu sunt preot, dar nu pot sa nu le spun: sa-ti tina Dumnezeu harul asta in veci.

Camelia, ma intorc la articolul tau ca ucigasul la raul pe care l-a facut. Imi dau seama ca si eu am pacatuit aici printr-un monolog in numele dialogului. ...Am vrut prea mult sa am dreptate. Cred ca cel mai de pret poem pe care l-am scris vreodata se intitula: \"A face\" si avea un singur vers:

Sa faci

Acest poem nu l-am putut atinge niciodata.

Camelia, revin la textul tau. Pentru a da un raspuns cuprinzator textului tau, ar trebui sa citesc cartea pe care o prezinti, si sa fac un fel de paralela intre ideile jungiene si punctul de vedere crestin asupra a ceea ce este sufletul omenesc. Ar fi ceva care mi-ar cere o relecturare a multor carti si mult timp. Poate ca intr-o zi voi face si aceasta, fiindca e ceva de un adanc si pasionat interes pentru mine (eu sunt de altfel un caz atipic, intai am fost cucerita -in parte - de Jung si abia apoi -fara rezerve si fara rest – de vederea crestina ) , insa totodata o mare indrazneala. Foarte pe scurt, si fara nici un fel de pretentii, (nici de corectitudine, desi as dori si incerc sa o am), vreau doar sa spun ca din punct de vedere crestin, antinomia bun-rau e o premisa falsa, nu e ceva creat de Dumnezeu, ci e un adaos, o nascoceala pe care a ”fabricat-o” caderea din rai. Dumnezeu a creat intr-adevar lumea ”in perechi”, pamant-cer, uscat-apa, zi-noapte, barbat-femeie, lumina -intuneric (fizice), etc, dar nu a creat niciodata in ”bun si rau”. Tot ceea ce a creat El este bun,(”Si a vazut Dumnezeu ca este bine.”), perechile nefiind antinomice, pentru ca ele nu se exclud reciproc, ci ies si se intorc in acelasi tot, de unde pot izvori din nou. ”Raul” insa nu iese niciodata din ”bun” in mod firesc si armonios, ci prin rupere, prin negare, prin distrugere, prin crima.

Pe de alta parte sufletul omului e incomprehensibil, pentru ca el e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Insasi existenta lui Dumnezeu e Incomprehensibilitatea in sine. Oricat ne-am cunoaste pe noi insine, nu ne putem cunoaste decat in dialog cu Dumnezeu si cu celalalt. Deci, in vederea crestina, aici e dublul: dublul dialogului, intre Dumnezeu si om, intre om si om. Nu e dublul ruperii in ”rau si bun”. Sufletul omului nu e incomprehensibil pentru ca exista rau in el, ci pentru ca el e facut dupa asemanarea cu Dumnezeu . De altfel, fara un dialog viu cu El se prabuseste in ”rau”, in moarte.

Lui Jung ii este clar ca orice om are o ”umbra,” (in termeni crestini, toti oamenii sunt ”pacatosi”.) ”Umbra” este raul, care, nerecunoscut si negat, iese oricum la iveala intr-o buna zi, in mod tragic. In vederea crestina aceasta nu e o fatalitate: raul poate fi cu adevarat recunoscut si indepartat, prin ”luarea crucii”. In privinta aceasta Jung categoric nu merge atat de departe ca Sfintii crestini, dar prin urmarea daimonului sau interior, asa cum se exprima el, in termeni socratici, si aici e vorba desigur nu de urmarea diavolului, ci de urmarea vocatiei, a descoperirii adevarului, se supune si el unor incercari si crize, din care iese mai imbogatit. Ce sunt in fond toate incercarile de terapie, decat incercari - mai mult sau mai putin reusite, mai mult sau mai putin constiente, mai mult sau mai putin implinite - de a determina pacientul sa isi ”ia crucea”?

Ultimul fragment din autobiografia lui Jung (”Amintiri, vise, reflectii”) e o ”Privire retrospectiva”, care, cred eu, ar trebui citita de oricine care vrea sa traga o concluzie asupra lui Jung, asupra operei si vietii lui. Foarte frumos spune el acolo: ”Exista o legenda veche si frumoasa despre un rabin pe care un elev l-a intrebat odata: \'Inainte au existat oameni care au vazut fata lui Dumnezeu; de ce nu mai exista si astazi?\' La care, rabinul a raspuns: \'Pentru ca astazi nimeni nu se mai poate apleca atat de adanc.\'” Despre el insusi spune insa: ”Sunt uimit de mine, dezamagit, multumit. Sunt intristat, abatut, entuziast. (...) Nu sunt capabil sa stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitiva, n-am o judecata despre mine si viata mea. De nimic nu sunt foarte sigur.De fapt, n-am o convingere definitiva despre nimic. Stiu numai ca m-am nascut si ca exist si am sentimentul ca as fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc. In ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce exista si o continuitate a fiintei mele asa cum este ea. Lumea in care patrundem nascandu-ne este cruda si crunta si totodata de o frumusete dumnezeiasca.”

E fascinant deci faptul ca Jung nu pretinde nicidecum ca orice a afirmat el in opera sa e adevarat, ci dimpotriva, spune clar: nu e sigur de nimic. Si atunci, de ce sa il citam noi ca pe o autoritate, de ce sa-l reducem la teoriile pe care le-a enuntat de-a lungul anilor? De ce sa ne cramponam de bucatele, de afirmatii disparate, de greseli, cand el insusi le categoriseste astfel, in privirea sa retrospectiva? Nu, el nu e o autoritate, nici nu vrea sa fie in cele din urma, ultimul sau autoportret are, cum se vede, tuse superbe ale smereniei in fata a ceea ce nu cunoaste, in fata lui Dumnezeu. Nu vreau sa il ”prefac” pe Jung in altceva decat este, sa il ”spal”, sa il ”fac perfect”. (Trebuie sa se evidentieze si locurile unde el a gresit, pentru a avea o imagine clara.Dar la aceasta voi reveni mai tarziu, poate in alt comentariu). Vreau doar sa il includ in chiar ceea ce-si dorea el, in ceva mai mare decat a reusit el sa cuprinda, in acel nesfarsit, care ne ”poarta”, ”de o frumusete dumnezeiasca”.

Poate ca si ideea ”cosmeticii” expusa in cartea Améliei Nothomb are ceva comun cu asumarea crucii, poate ca autoarea se gandeste la alte conotatii decat cea de superficialitate si de inselatorie. (Asa cum termenul de ”masca” are aceste conotatii, dar are si conotatia de subliniere, de vadire, de exprimare a unui caracter- mastile din teatrul antic- deci o semnificatie ”pozitiva”). Nu stiu, pentru ca nu am citit cartea. Pentru aceasta pare a pleda expresia de \"vertij sacru\". In acest caz, da, omul intr-adevar tinde sa se vadeasca, sa se exprime, sa se arate, asa cum e el la chip. Adica bun, asa cum Dumnezeu l-a facut.

Florin, uite, imi dau seama ca oarecum, intr-o anumita privinta am fost pe o pista gresita. (Am suferit de ceea ce se numeste sindromul Stockholm, adica mi-a fost mila de raufacator intr-o maniera exagerata. Si am neglijat adevarul victimei). Si tu nu ma corectezi, iti pui haina peste mine:). Desigur ca vorbeai aici de sacrificiul tau la care fratele recurge, adica te sacrifica el pe tine, pentru a nu suferi el. Ceea ce am spus eu e totusi valabil in sensul ca tu vorbesti de dragostea pe care orice dusman o are in adancul neconstientizat pentru noi, dragoste care nu poti decat sa speri, rugandu-te, ca intr-o zi va duce la pocainta, intoarcere, ca in convertirea Sf. apostol Pavel.

Am simtit ca trebuie sa las cuvintele acestea, altfel m-as fi simtit ca unul din falsii prieteni ai lui Iov.:)