Sushi, de Adrian Urmanov

În volumul „Sushi” (Brumar, 2007), poetul Adrian Urmanov creează un repertoriu de forme dramatice ale suspendării și compunerii în limita paradoxală, evanescentă: „Cum să adun fețele astea două/ în ceva oarecum alert cât de cât înspăimântător”, se întreabă poetul și tot el răspunde: „asta e o dramă live și te rog/ să înțelegi asta dar te rog/ să nu reacționezi la asta” (sushi, p. 9). Invitația la a nu reacționa nu are rostul să inhibe conștiința, ci să o extindă peste limitele unei constituții caracteriale pasionale, deopotrivă expuse printr-o deliberată ieșire din cercul securizării în aventura încrucișării cu alteritatea: „tu vii cu nevoia ta să fii puternic eu/ rămân cu cea mai puternică față a inimii/ descoperită (...) eu rămân cu jumătate de inimă dincolo/ de linia de siguranță tu ești singurul aliat/ și cea mai sfâșietoare durere” (sushi, p. 10). Adrian Urmanov știe să suscite prin efecte poetice speciale stările primale ce rețin fascinația unui chip al sufletului, gândit a pune în criză o față cimentată în definiții: „acum tu-mi vorbești îți rostești/ căldura și frica în gângurit de durere/ și lampa își înghite lumina și camera/ se înfășoară în liniște ca/ încăperea unui nou născut și/ niciun curent nu înaintează și/ eu îmi opresc bătăile inimii și/ mi se cimentează fața în definiția/ căldurii și a disponibilității de a /fi maltratat de a fi ucis pentru că acum tu/ mângâi ușor cu degetul fața de masă și/ desenul ăla e chipul minunat/ al sufletului” (sushi, p. 11). Forța de atracție în vârtej este facilitată de o reliefare a neputinței ce lasă loc unei recompuneri, inițiate din afară, a imaginii de sine refugiate în corporalitate: „(neputința/ caută un mic vertige. o scurgere s-o/ soarbă în coșul pieptului la/ căldură/ neputința/ e un efect special asupra creierului ea/ e un fel aparte de trup și un fel aparte de suflet)” (sshhh..., p. 20). Este o lume „toată făcută din dragoste și handicap” (sushi, p. 30), pentru care „legarea de celălalt” e un motiv focalizant al paradoxurilor identității: „leagă-mă de tine cu părul care ți-a crescut de când/ te-am cunoscut adu-mi aminte cine eram câte/ miligrame avea inima mea în ziua aceea în care m-ai/ lovit prima oară și eu// mi-am astupat gura cu mâinile-amândouă” (sushi, p. 32). Motivele „ascunderii” și „nodului” fac din organic un câmp de refugiu și învăluire, dar și de concentrare și transmitere a sensului disipat prin tăieturile existențiale: „cred în mobilitatea creierului de a se înveli/ în / forme străine/ și mie și ție și lui însuși/ forme/ în care nimeni/ vreodată/ să nu-l recunoască” (sshhh..., p. 25); „atunci era trafic toate farurile/ își înnodaseră luminile/ într-un nod care-mi pulsa în creier/ ceva despre.” (sri, p. 42). Cuvântul este un submarin în corpul poetic: „„și eu știu așa cum înșirăm vorbe mici și fără trup/ că-s la mii de metri sub/ apele fluviului ăstuia tulbure și/ vorbele-mi sunt bulbii de aer ai inimii” (sushi, p. 36). În starea de submersie, criza vederii este trăită ca o experiență a morții, „moartea noastră ca un ceva intrat în ochi” (taurii (elenei), p. 45). Îngroparea în sine reflectată în memorie și lucruri lasă să se întrevadă o identitate ce apare cu atât mai concret reliefată cu cât respiră din nevoia de celălalt: „și eu am nevoie de un trup să mă țină/ și eu am nevoie de căldură și cătușe/ să mă lege de același om de aceeași față de masă/ și aceleași amintiri din care nimeni/ să nu schimbe nimic de când/ a început totul și totul s-a terminat// ca să treacă lin ca să nu vedem ca să nu știm// și eu am nevoie să fiu dus de mână/ în bucătărie/ la televizor și eu/ mi-am săpat o groapă în fotoliu” (mama, p. 49). Cu toate acestea, comunicarea apare ecranată, perturbată, distorsionată de condiția nevrotică a unei lumi în care se face simțită „prezența unei absențe” (Jung): „da tată și mie îmi vine să vărs când eu sunt plin și/ ceilalți varsă afecțiune în mine și eu/ sunt singur ca o piatră îngropată cu mortul/ și asta deși/ mănânc cu multă lume la masă și/ strâng mâinile multor oameni” (tata, p. 50). Asimilarea prin cuvânt impune, într-un asemenea registru de discontinuitate și tensiune a limitei, saltul, șocul estetic, turnura suprarealistă: „găsește-ți ceva de făcut între două vorbe sau/ două tăceri/ izbite de fruntea mea ca două topoare/ și voi înghiți abatorul ăsta/ și va fi bine” (sf, p. 53). Drama vederii obturate capătă o extensie de anvergură cosmică: „sunt aici: zece mii de focuri/ de artificii și/ un cer ca un dop/ care nu vrea să sară” (finisshhh..., p. 56). Efectul de dedublare semantic-afectivă a limbajului susține paroxismul tensiunii: „vorbesc/ despre Dumnezeu cu aceleași cuvinte/ cu care urăsc” (endnotes, 5, p. 64). Incredibilul alienării amortizate prin forme fixe așază prin contrast ca orizont al dorinței dragostea în fragilitatea și incontrolabilitatea ei: „Despre momentul, foarte cinematografic, în care omul cel mai apropiat îți devine un străin. ceva incredibil și crunt se petrece dar tu percepi mai ales culorile aerului și rafinamentul situației. și crezi că apelul la o scenă clasică sau o formă, dementă, fixă, face situația mai suportabilă. și în tot acest timp, îți alunecă printre degete și pe nesimțite omul cel mai drag” (endnotes, 6, p. 65). Viața rămâne să dea spațiu și orientare trecerii, chiar marcată de scurgeri de sens: „de câteva luni nu vorbesc aproape cu nimeni/ viața mea este ca un tunel care se umple de oameni/ și se golește la fel de ușor nu știu de ce” (endnotes, 10, p. 69). În zone de deficit al reciprocității gestul necondiționat reinițiază apropierea, accesul la alteritate: „acum tot buchetul ăsta de fericire/ ți l-aș pune-nainte cu inima arsă// dar asta n-ar însemna nimic și asta/ pentru mine ar însemna totul și eu// aleg să fiu bun aleg să fiu blând/ îți prind capul în palme și strâng” (sushi, p. 35). Adrian Urmanov respectă în volumul „Sushi” una dintre cele mai importante condiții cerute de o „dramă-live” spre a nu sfârși în tragicul lipsei de sens, și anume salvarea unui câmp deschis, dialogic și transcendental, al conștiinței. Polifonia textului este potențată și de contribuția poeților Ada Gheorghe, Ruxandra Novac și Elena Vlădăreanu, fapt menționat pe pagina de gardă a volumului. (va apărea în Revista Feedback, Iași)