sunt doar eu aici

E aici o poezie unde eu n-aș schimba nimic, exceptând forma incorectă a adjectivului \"deșucheate\". E o scriere de/ cu sine și n-aș face nicidecum \"gestul impropriu de a scrie doar ce ni se pare că alții ne spun\". Pentru că, așa cum se spune mai departe, \"cuvântul își are zidirea și zidul în noi nu-l poți ucide la nesfârșit dând vina pe tot ce se întâmplă undeva în afară\".
Mult nerv și sensibilitate în tot ce s+a scris aici. E o poezie demnă de a fi recomandată, însă, văzând ce se remarcă în ultimul timp, sunt sceptic.

am băgat un ochi prin DEX acum, se pare că ambele forme sunt acceptate(și deșuchiat și deșucheat)

mă bucur că poezia mea de aici și-a găsit un cititor care să îi fie aproape


despre reco am mai spus...eu sunt de ceva timp pe agonia, oamenii mă citesc, sunt unii care o fac constant iar mie îmi este îndeajuns, spun asta fără nicio umbră de falsă modestie


mulțumesc pentru semnul de lectură

Dana, nu știu ce DEX ai consultat, probabil pe acela online, dar e sigur greșit acolo (vezi și DOOM-ul nou, chiar și pe cel vechi. E aici situația diferenței dintre pronunțare și scriere. E păcat, greșeala e chiar în primul vers.

Să mai spun că textul ar fi și un crez estetic. Nu trebuie să te dezici de el, indiferent de evoluția ta creatoare. Nu pot acum să dezvolt într-un comentariu elaborat de ce mi se pare o scriitură deosebită, dar cred că e genul de text unde se poate discerne mesajul încă de la primul nivel al lecturii. Și eu sunt un cititor constant al poeziei tale, chiar dacă las rar semne de lectură.

„poezia e fantasma celui care o creează ea rămâne mereu doar un semn pe nisip
vin uneori licurici cu semne stinghere să îți vorbească despre ce ai vrut să le spui
cum și cât ar trebui să le drămuiești asfințitul sau prea aurita lumină a vieții
ca să te uite și să te lase în liniștea ta cea mult râvnită de ei dar niciodată avută”


Dureroase cuvinte și atât de adevărate cum numai poetul trăitor într-un univers al său, pur,
poate să plăsmuiască dar mie îmi lasă o senzație de înstrăinare, de singurătate.
Versul are forță, expresivitate și concizie, un timbru grav, finalul remarcabil.

Doruleț

George Pașa, mă bucur să aflu că ești un cititor constant al textelor mele,
am corectat:), mulțumesc pentru revenire

Doru Emanuel, bătrâne puști, ca întotdeauna ești aproape de poeziile mele


vă mulțumesc,


dana

Am citit cu vocea ta,cu gândul meu,cu nedumerirea de a vrea să fii singură în lumină \"pentru că mintea omenească e mai mult decât o cascadă\" și mi-a plăcut mult de tot...

Da, e o binefacere sa auzi pe cineva plangandu-se de fantasmagoriile dintre noi. Prea mult ne descompunem unii pe altii...in loc sa ne intregim.O seara buna, Dana.

Dana,ai mereu ceva de contestat,de reclamat,de adaugat,de admirat...m-am gandit la Blaga,instincitv,de fiecare data cand am auzit lumina in textul tau...E ciudata lumina ta,pandita de ,,glasul serii prin târguri deșucheate\'\'si este esential deosebita de cea a lui Blaga.E o lumina bolnava..sau poate doar obosita(,,și pentru că uneori oboseala e atât de deplină încât ți-o faci stăpână și alergi prin ea\'\').Dar si oboseala este o boala,pe care o pacalim la un moment dat cu idei inalte,cu sperante colorate si ne dam seama ca nu suntem tratati,ci doar amortiti si ca de fapt,e o boala incurabila...
nu fumul tigarilor tale reprezinta problema,Dana,ci fumul inconstientei lor.
Senzatia ca pana si cuvintele noastre(sub forma de poezie)se departeaza de noi,ne scapa printre degete,nu mai suntem siguri de nimic,nici chiar de existenta noastra...frumos spus in versurile:,,oameni reali ființe vii și cai cu 1000 de aripi mestecă poezia încet
dar
poezia e fantasma celui care o creează ea rămâne mereu doar un semn pe nisip
vin uneori licurici cu semne stinghere să îți vorbească despre ce ai vrut să le spui
cum și cât ar trebui să le drămuiești asfințitul sau prea aurita lumină a vieții
ca să te uite și să te lase în liniștea ta cea mult râvnită de ei dar niciodată avută\'\'
Finalul este sublim...printre mastile implacabile ale oboselii,haosului,tristetii,ratacirii,mai razbat inca strigate de ,,eu nu renunt,pentru ca nu cunosc decat un cuvant care seamna cu asta,dar nu si gestul definitiv\'\':
,,e timpul să dăm la o parte masca eșarfa și gestul impropriu de a scrie doar ce ni se pare că alții ne spun
cuvântul își are și zidirea și zidul în noi nu-l poți ucide la nesfârșit dând vina pe tot ce se întâmplă undeva în afară
pentru că mintea omenească e mai mult decât o cascadă pentru că nu poți fi tânăr la nesfârșit
și pentru că uneori oboseala e atât de deplină încât ți-o faci stăpână și alergi prin ea
ca printr-o zăpadă nouă ca printr-un oraș doar al tău în care nimeni nu are voie să mai locuiască
să strige cu toate cuvintele tale spuse deja să mestece tâmp umbrele care te locuiesc
și să adoarmă apoi fericit în a 4-a frunză de trifoi-breloc așezat la catarama neputințelor și remușcărilor sale

e timpul să-i alungăm din orașul nostru pe cei care strigă deși nu au nimic de spus
pe cei care se hrănesc din viul și visele noastre
aici nu e lumină îndeajuns pentru toți aici trăiește doar un singur om
e viu real și nu are capăt sunt doar eu aici
eu și lumina mea care nu suportă descompunerea în nuanțe haotice\'\'
Fac o pirueta si nu iti dau o steluta,Dana,pt ca tu ai lumina ta,ci toata intelegerea de care sunt in stare pentru sensurile acestei poezii...
Cu respect,
Diana Tugui

mulțumesc pentru semnele de lectură, le-am citit și m-am bucurat pentru ele


dana