Vasile Ionac

De ce mă-ntrebi de mine? De tine ce mai știi? Acuma cad spre hăuri doar frunzele târzii Și nu găsesc hotara hotarelor de-atunci Când Luna, Carul Mare, ne căutau prin lunci. Tu cum o duci cu

De partea cui pot să mă aflu într-o lume rotundă, rotundă de tot? acum, se pare, nici telegraful nu mai depinde de sârme și stâlpi. amănuntele, deși trec neobservate, sunt părțile esențiale ale

Ne vom iubi-ntr-o vară pe la mare. ne vom iubi pe creasta unui munte. vom cina plăcintă cu sarmale, vom bea oțet, ne vom trata de multe neîntrebând de unde și la care mai trimitem

Clădirii dezafectate i s-a stabilit o nouă destinație: va deveni sală de așteptare! a fost consolidată, i s-au adăugat câteva încăperi pentru ghișee, grupuri sanitare, holuri,

Brumă și fum La țărmuri și apele-s ude: freamătul e-un clipocit; sălciile plâng și sunt nude- doar plâng liniștit. prin târguri se plimbă o umbră alergată de nori; toamna-i o stare

Clandestinitate E-atât de aproape uitarea. adresele nu se mai știu. se ceartă pământul cu marea, ceru-i de plumb... și-i târziu. caleștile-acele bătrâne și caii plecați de sub

Deszinteresul se vedea pe fața mea. au rămas și acum acolo, afișate lipsa de preocupare, pasiunea ca autobusele să nu oprească când imitam plecarea spre treburi, ora la care crâșmele închid la

Unul câte unul, cuvintele pe care mi le-a spus, își schimbă înțelesul: devin altele. stația din care am luat tramvaiul dinspre tine, este sub apartamentul unui bloc. spațiul acela mic

Nici nu știu acum de va mai ninge sau vor crăpa credințele-n cămară. aud o stâncă-n culme cum se plânge că au lăsat-o ciutele pe-afară. dobitocirea este-o rană veche (au inventat-o zeii-a

(nedefinire) Despre femeie, dacă auzi, te întristezi (mereu pleacă spre altcineva). la femeie, dacă gândești, ți-e dor (mereu o depărtare te desparte). înspre femeie, dacă te rogi,

Mai există ceva nedefinit între noi. ceva asemănător cu resturile de copaci rămași pe verticală după furtună. au rămas destule stele să răsară, destule nopți, să aibă zilele în ce se

Vreau să mânc un ceai corcit cu bere, să dumic o Lună mai tăhuie și să mă mir de râul care suie precum securea, tesla, la cioplit ciubere. masa mea e-o sferde-mpărătească (e fabricată

T Confecționând din nimicuri nimică, mai am timp să privesc cerul. dincolo de dealuri se lărgesc hotarele... aproape, în liniște murmură râul în vreme ce marea spumegă undeva, neauzită

Purtai cu sfială rochia subțire prin iarnă ca să-i dai și frigului un pic de mândrie că există, coteai odată cu drumul deși eu te așteptam în linie dreaptă, avea vârsta ta de atunci iar eu și

Vasile al Mălăinei din Þărmurea este unul din cei mai știuți oameni sub care zăbovește pământul. lui Vasile i se mai spune și Criticul, "nu lateral, adică cu scrisu', ci unul care

Deși n-ai știut de pas, pe unde-mi vine și de ce sosecu-l în amurg, m-ai culcat în pat fără rușine lăsând ferestrei zările ce curg spre rugăciuni cu proclamări divine, când clopotele clopoțeau

Sub salcia încă neînfrunzită stau fără a căuta umbră. este atât de primăvară, încât pe fundul râului se aud peștii strănutând. dintr-o cioară cârâie un plop, dintr-o vrabie un cireș visează