Proză
Fum(1)
insomnii(monolog)
6 min lectură·
Mediu
1.
Știam despre el doar că uneori mă mințea fără niciun motiv. Atât. Doar că uneori mă mințea fără niciun motiv.
Mă privea lung iar eu chiar nu înțelegeam nimic din omul ăsta, îmi venea să îi dau 2 palme, jap, jap, să îi dau 2 palme apoi să îl iau de mână și să plecăm amândoi departe, să îi arăt lumea și el să tacă.
Doar atât voiam, să tacă!
N-am înțeles niciodată prea bine oamenii, ăsta e adevărul(adevărul zilei de astăzi desigur,mâine voi avea un alt adevăr), nu i-am înțeles. Mulți spun că eheheee, școala vieții(Dumnezeule, ce expresie tâmpită, auzi la ei \"școala vieții\") te învață una și alta și de toate în general, te învață să cunoști oamenii și să le anticipezi fiecare mișcare. Da\' de unde, nu m-a învățat nimic \"școala\" asta, oamenii au rămas pentru mine la fel de ciudați. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cât mai divers colorați, cu atât ceața devine mai densă. Iubesc oamenii și iubesc ceața pe care ei o lasă în urmă când zboară prin fața ochilor mei atent fixați asupra lor.
Nici nu știu când și cum am ajuns iar în Orașul Părăsit. Îmi spusesem de o mie de ori că nu mă voi reîntoarce acolo, reușisem să scap cu bine, să îi supraviețuiesc, să rămân un om viu. Poate avea dreptate, poate chiar sunt deja prea obosită, poate întoarcerea asta în Oraș să fie Semnul.
Cine era omul acela și ce voia? Îmi tot vorbea despre mine cu o siguranță enervantă, nu accepta să fie contrazis, vorbea despre mine, spunea cuvinte, foarte multe cuvinte, toate vorbele acelea se rostogoleau ca merele dintr-un coș vechi de nuiele, se rostogoleau pe caldarâm și străluceau în lumina soarelui spart în bucăți, și eu începeam să râd în hohote înalte până la cer, și mă ridicam împreună cu ele deasupra Orașului, încercam să rămân acolo, să nu cad, să îmi păstrez echilibrul, să nu cad...
Fumam cu aceeași plăcere dintotdeauna, țigară după țigară, fumul îmi intra în ochi, mă enerva dar continuam să fumez. Îmi observam fiecare gest din afară, senzația stranie că eu sunt el de fapt și că mă privesc din afară și chiar nu îmi plăcea de mine, nu îmi plăcea să mă văd obosită, cu părul murdar și nervii încordați, cu pumnii strânși, cu răsuflarea oprită.
-Cu cine te lupți tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupți?
Și săbiile cavalerilor străluceau, armurile grele străluceau și ele, coifurile erau lustruite, nu era ceață, nu ploua, câmpul de luptă se întindea nesfârșit dinaintea ochilor mei, atacul era iminent, victoria sigură, nu trebuia decât să dau semnalul de luptă și gata, aș fi câștigat încă și încă o dată.
-Cu cine te lupți tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupți?
Încremeniseră cavalerii în așteptarea semnului meu, steagul de luptă se cerea înfipt în pământul acela străin, trebuia să fiu atentă, foarte atentă...
Unde naiba dispăruseră cu toții, nu aveau unde să se ascundă, era doar câmp întins cât vedeam cu ochii, nu aveau unde să se ascundă, cavalerii erau pregătiți de luptă, atacul era iminent...
E prima luptă pe care o pierd mi-am spus închizând ochii și luând-o la fugă pe străzile Orașului Părăsit.
Trebuia să se întâmple și asta. Poate avea dreptate...am obosit. Și de ce mi-a spus \"Danule\"? De unde știa? Cine era omul ăsta cu lumini atât de schimbătoare, cu măști perfecte și cuvinte când prea multe când prea puține, omul ăsta care vorbește despre mine cu o siguranță pe care doar eu îmi permit să o am mereu?...Aproape mereu...
2.
Blândețea otrăvită în care te închizi ca într-o cameră cu perdele aurii și candelabre enorme, o cameră cu fotolii îmbrăcate în catifeluri grele, cu măsuțe ovale de cafea și rochii împărătești pe care nu le porți decât noaptea în lumina discretă a veiozei cu abajur verde.
Blândețea otrăvită moștenită de la SânziAna și de la toți cei din neamul ei ciudat și înfricoșător.
O, cum ai sfâșia-o în bucăți mici, mici, mici, ai arunca-o peste lume într-o ploaie de sori colorați, ai vrea să scapi de ea, de liniștea asta politicoasă care te oprește de la strigăt.
Nu e politicos să ridici vocea, nu e politicos să mănânci cu gura deschisă, să intri în restaurant înaintea bărbatului, să întrerupi un om în mijlocul frazei, să vorbești prea mult, să taci prea mult, să nu răspunzi la întrebări, să nu fii atent la ce ți se spune. La naiba cu toate astea! Nu e politicos să respiri, să exiști, să trăiești, nu, nu, nu, peste tot doar interdicții, țara lui Nu-Împărat, îmi bag picioarele în ea și în toată povestea asta cu iz de migdale amare.
Gata cu blândețea otrăvită!
Gata cu Nu și cu \"Da sau Nu\"!
E timpul să aprinzi candelabrul în mijlocul zilei, să îți pui una dintre rochiile tale împărătești, să bei cafea din ceșcuțe pentru pitici, argintate, și să numeri anotimpurile. Ce dacă ai teniși albi în picioare, nu te vede nimeni. Auzi, nu te vede nimeni! poți să dansezi până seara târziu în lumina fastuoasă a lumânărilor din candelabrul cel uriaș, poți să țipi cât vrei, hai, strigă, hai, țipă! Spune-le că inocența nu e o chestie penibilă cu care te naști și pe care o porți doar așa din întâmplare printr-o lume a nu știu cui. Spune-le că trebuie să supraviețuiești cu inocența ta cu tot iar pentru asta e nevoie de pumni strânși, de luptă cu întunericul din afara și din înăuntrul tău, că nu poți accepta lumea și cu asta basta, nu poți să dormi în singura viață a ta, cea mai frumoasă viață din câte se pot întâmpla e a ta, doar a ta, nu o împarți cu nimeni, nu o dai cu împrumut și nu o primești pe gratis, e nevoie să lupți pentru ea. Ești om, nu o plantă oarecare, ai culori, ai 1000 de morți întâmplate și te ai pe tine în grijă. Lupți pentru tine, cu tine, în fiecare zi, în fiecare seară. Trebuie să te naști în fiecare dimineață și să arzi cu pasiune și fără de teamă.
Inutil.
Blândețea ta rămâne acolo, nu o poți alunga, nu o poți ucide nici măcar acum când te găsești în fața armatei tale de aprigi cavaleri îmbrăcați în armuri strălucitoare, cavalerii ăștia care îți poartă steagul de luptă de atâția ani fără să obosească niciodată, fără să dea un pas înapoi, gata să ucidă oricând pentru tine, cavalerii tăi strălucitori care te privesc în momentul acesta încremeniți de uimire, mustrător, aproape gata să te sfâșie văzându-te deodată indecisă, în echilibru precar, cu rochia cea împărătească prăfuită și roasă de molii, cu părul murdar, un om aproape nebun, un om aproape sfârșit.
..................................................
Ea luminase cu ochii ei odată tineri atâtea amurguri de ceară. Și câte victorii inutile. Inutile.
Fum și cenușă, doar fum și cenușă apoi o ploaie scurtă de vară a nimănui.
Blândețea otrăvită râzând cu toți dinții în soare.
Liniște.
Fum.
Știam despre el doar că uneori mă mințea fără niciun motiv. Atât. Doar că uneori mă mințea fără niciun motiv.
Mă privea lung iar eu chiar nu înțelegeam nimic din omul ăsta, îmi venea să îi dau 2 palme, jap, jap, să îi dau 2 palme apoi să îl iau de mână și să plecăm amândoi departe, să îi arăt lumea și el să tacă.
Doar atât voiam, să tacă!
N-am înțeles niciodată prea bine oamenii, ăsta e adevărul(adevărul zilei de astăzi desigur,mâine voi avea un alt adevăr), nu i-am înțeles. Mulți spun că eheheee, școala vieții(Dumnezeule, ce expresie tâmpită, auzi la ei \"școala vieții\") te învață una și alta și de toate în general, te învață să cunoști oamenii și să le anticipezi fiecare mișcare. Da\' de unde, nu m-a învățat nimic \"școala\" asta, oamenii au rămas pentru mine la fel de ciudați. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cât mai divers colorați, cu atât ceața devine mai densă. Iubesc oamenii și iubesc ceața pe care ei o lasă în urmă când zboară prin fața ochilor mei atent fixați asupra lor.
Nici nu știu când și cum am ajuns iar în Orașul Părăsit. Îmi spusesem de o mie de ori că nu mă voi reîntoarce acolo, reușisem să scap cu bine, să îi supraviețuiesc, să rămân un om viu. Poate avea dreptate, poate chiar sunt deja prea obosită, poate întoarcerea asta în Oraș să fie Semnul.
Cine era omul acela și ce voia? Îmi tot vorbea despre mine cu o siguranță enervantă, nu accepta să fie contrazis, vorbea despre mine, spunea cuvinte, foarte multe cuvinte, toate vorbele acelea se rostogoleau ca merele dintr-un coș vechi de nuiele, se rostogoleau pe caldarâm și străluceau în lumina soarelui spart în bucăți, și eu începeam să râd în hohote înalte până la cer, și mă ridicam împreună cu ele deasupra Orașului, încercam să rămân acolo, să nu cad, să îmi păstrez echilibrul, să nu cad...
Fumam cu aceeași plăcere dintotdeauna, țigară după țigară, fumul îmi intra în ochi, mă enerva dar continuam să fumez. Îmi observam fiecare gest din afară, senzația stranie că eu sunt el de fapt și că mă privesc din afară și chiar nu îmi plăcea de mine, nu îmi plăcea să mă văd obosită, cu părul murdar și nervii încordați, cu pumnii strânși, cu răsuflarea oprită.
-Cu cine te lupți tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupți?
Și săbiile cavalerilor străluceau, armurile grele străluceau și ele, coifurile erau lustruite, nu era ceață, nu ploua, câmpul de luptă se întindea nesfârșit dinaintea ochilor mei, atacul era iminent, victoria sigură, nu trebuia decât să dau semnalul de luptă și gata, aș fi câștigat încă și încă o dată.
-Cu cine te lupți tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupți?
Încremeniseră cavalerii în așteptarea semnului meu, steagul de luptă se cerea înfipt în pământul acela străin, trebuia să fiu atentă, foarte atentă...
Unde naiba dispăruseră cu toții, nu aveau unde să se ascundă, era doar câmp întins cât vedeam cu ochii, nu aveau unde să se ascundă, cavalerii erau pregătiți de luptă, atacul era iminent...
E prima luptă pe care o pierd mi-am spus închizând ochii și luând-o la fugă pe străzile Orașului Părăsit.
Trebuia să se întâmple și asta. Poate avea dreptate...am obosit. Și de ce mi-a spus \"Danule\"? De unde știa? Cine era omul ăsta cu lumini atât de schimbătoare, cu măști perfecte și cuvinte când prea multe când prea puține, omul ăsta care vorbește despre mine cu o siguranță pe care doar eu îmi permit să o am mereu?...Aproape mereu...
2.
Blândețea otrăvită în care te închizi ca într-o cameră cu perdele aurii și candelabre enorme, o cameră cu fotolii îmbrăcate în catifeluri grele, cu măsuțe ovale de cafea și rochii împărătești pe care nu le porți decât noaptea în lumina discretă a veiozei cu abajur verde.
Blândețea otrăvită moștenită de la SânziAna și de la toți cei din neamul ei ciudat și înfricoșător.
O, cum ai sfâșia-o în bucăți mici, mici, mici, ai arunca-o peste lume într-o ploaie de sori colorați, ai vrea să scapi de ea, de liniștea asta politicoasă care te oprește de la strigăt.
Nu e politicos să ridici vocea, nu e politicos să mănânci cu gura deschisă, să intri în restaurant înaintea bărbatului, să întrerupi un om în mijlocul frazei, să vorbești prea mult, să taci prea mult, să nu răspunzi la întrebări, să nu fii atent la ce ți se spune. La naiba cu toate astea! Nu e politicos să respiri, să exiști, să trăiești, nu, nu, nu, peste tot doar interdicții, țara lui Nu-Împărat, îmi bag picioarele în ea și în toată povestea asta cu iz de migdale amare.
Gata cu blândețea otrăvită!
Gata cu Nu și cu \"Da sau Nu\"!
E timpul să aprinzi candelabrul în mijlocul zilei, să îți pui una dintre rochiile tale împărătești, să bei cafea din ceșcuțe pentru pitici, argintate, și să numeri anotimpurile. Ce dacă ai teniși albi în picioare, nu te vede nimeni. Auzi, nu te vede nimeni! poți să dansezi până seara târziu în lumina fastuoasă a lumânărilor din candelabrul cel uriaș, poți să țipi cât vrei, hai, strigă, hai, țipă! Spune-le că inocența nu e o chestie penibilă cu care te naști și pe care o porți doar așa din întâmplare printr-o lume a nu știu cui. Spune-le că trebuie să supraviețuiești cu inocența ta cu tot iar pentru asta e nevoie de pumni strânși, de luptă cu întunericul din afara și din înăuntrul tău, că nu poți accepta lumea și cu asta basta, nu poți să dormi în singura viață a ta, cea mai frumoasă viață din câte se pot întâmpla e a ta, doar a ta, nu o împarți cu nimeni, nu o dai cu împrumut și nu o primești pe gratis, e nevoie să lupți pentru ea. Ești om, nu o plantă oarecare, ai culori, ai 1000 de morți întâmplate și te ai pe tine în grijă. Lupți pentru tine, cu tine, în fiecare zi, în fiecare seară. Trebuie să te naști în fiecare dimineață și să arzi cu pasiune și fără de teamă.
Inutil.
Blândețea ta rămâne acolo, nu o poți alunga, nu o poți ucide nici măcar acum când te găsești în fața armatei tale de aprigi cavaleri îmbrăcați în armuri strălucitoare, cavalerii ăștia care îți poartă steagul de luptă de atâția ani fără să obosească niciodată, fără să dea un pas înapoi, gata să ucidă oricând pentru tine, cavalerii tăi strălucitori care te privesc în momentul acesta încremeniți de uimire, mustrător, aproape gata să te sfâșie văzându-te deodată indecisă, în echilibru precar, cu rochia cea împărătească prăfuită și roasă de molii, cu părul murdar, un om aproape nebun, un om aproape sfârșit.
..................................................
Ea luminase cu ochii ei odată tineri atâtea amurguri de ceară. Și câte victorii inutile. Inutile.
Fum și cenușă, doar fum și cenușă apoi o ploaie scurtă de vară a nimănui.
Blândețea otrăvită râzând cu toți dinții în soare.
Liniște.
Fum.
064.942
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Dana Banu
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 1.169
- Citire
- 6 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Dana Banu. “Fum(1).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dana-banu/proza/1793189/fum1Comentarii (6)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
DBMaria, din păcate pentru textul acesta finalul e ratat, sau cel puțin asta e părerea mea din momentul acesta, sincer îți spun că obosisem să scriu la el și am trântit acolo un final apocaliptico-vrăjitoresc(:))) doar pentru a mă vedea scăpată de el
mă bucură semnul tău de lectură și sper să nu te dezamăgesc nici în textele mele viitoare
o duminică frumoasă, Maria,
cu drag,
dana
P.S.: aici e un fel de schiță a unui personaj pe care vreau să îl introduc în romanul la care lucrez acum, un personaj care pendulează între inocență și frivolitate...să vedem ce va ieși până la urmă...deocamdată am doar o idee foarte vagă despre acest personaj
mă bucură semnul tău de lectură și sper să nu te dezamăgesc nici în textele mele viitoare
o duminică frumoasă, Maria,
cu drag,
dana
P.S.: aici e un fel de schiță a unui personaj pe care vreau să îl introduc în romanul la care lucrez acum, un personaj care pendulează între inocență și frivolitate...să vedem ce va ieși până la urmă...deocamdată am doar o idee foarte vagă despre acest personaj
0
AFdacă mai plângi așa de \"cehovian\",eu îmi fac valizele și plec în Yacuția unde tensiunea e maximă, iar velurul e \"veluristic\".
până la urmă vrei să-ți pun gaze, closet în casă, cadă, jacuzzi, frecții, sprijin calculat, iubire fără credit?
sunt multe de luat în calcul.
nu ma mai suna pe telefoane, ca sunt incalculabil.
până la urmă vrei să-ți pun gaze, closet în casă, cadă, jacuzzi, frecții, sprijin calculat, iubire fără credit?
sunt multe de luat în calcul.
nu ma mai suna pe telefoane, ca sunt incalculabil.
0
DBmda, mi-ai spus-o, don Firică,
cine citește ce mi-ai scris aici poate chiar să și creadă,
hmm, faza cu telefonul e grea de tot...di ce dai în mine că n-am făcut nimic rău?:))
în Yacuția pleci? vin și io, vin și io!
dacă nu mă iei cu tine să știi că te sun de 1000 de ori până răspunzi
și apoi închid
mulțumesc pentru semn
cu bine
cine citește ce mi-ai scris aici poate chiar să și creadă,
hmm, faza cu telefonul e grea de tot...di ce dai în mine că n-am făcut nimic rău?:))
în Yacuția pleci? vin și io, vin și io!
dacă nu mă iei cu tine să știi că te sun de 1000 de ori până răspunzi
și apoi închid
mulțumesc pentru semn
cu bine
0
MGCa un intarziat cititor al textului tau ( si chiar intamplator as spune)la o ora matinala fara cafeaua calda care sa imi intredeschida ochii, pe bajbaite am simtit betia asta de cuvinte, amara si dulce, ironica , fara volum dar cu masa ( simti greutatea, gravitatea lucrurilor ce vor sa vina) Nu pot sa iti spun decat ca as vrea sa iti citesc cat mai repede romanul.
0
\"Spune-le că inocența nu e o chestie penibilă cu care te naști și pe care o porți doar așa din întâmplare printr-o lume a nu știu cui. Spune-le că trebuie să supraviețuiești cu inocența ta cu tot iar pentru asta e nevoie de pumni strânși, de luptă cu întunericul din afara și din înăuntrul tău, că nu poți accepta lumea și cu asta basta, nu poți să dormi în singura viață a ta, cea mai frumoasă viață din câte se pot întâmpla e a ta, doar a ta, nu o împarți cu nimeni, nu o dai cu împrumut și nu o primești pe gratis, e nevoie să lupți pentru ea. Ești om...\"
Ca intotdeauna, dar mai vadit, mai filtrat, mai curat, esti de o autenticitate si de un curaj fara sovaiala in a rosti cuvintele care inseamna ceva, care dor, care ard. Chiar si blandetea aceea, (care, daca ar fi doar blandete, ar fi ceva minor, care merita sa fie infrant de revolta, dar nu, nu e doar atat), mi se pare ca se atinge in punctul tensiunii maxime de contrariul ei, de lupta, pentru a arde impreuna cu ea, de aceeasi parte a baricadei. Si ce ramane e fum, spui tu. Dar raman si cuvintele tale cu acest fum si nu e putin, pentru ca in ele traiesti tu.
Ar fi mult mai multe de spus. (Iubirea care scoate la iveala otrava, care trebuie sa scoata la iveala otrava ascunsa, doar pentru a se revigora si a se scalda in lumina deplina pe ea insasi, calcand si zdrobind otrava sub calcai. Otrava, adica minciunile, in primul rand ale noastre interioare, care fabrica acest labirint cu oglinzi in care traim toti, nestiind pe ce lume ne aflam, incotro ne indreptam...ce sa mai credem despre noi insine si despre celalalt...dar inocenta pe care o dorim o tragem in piept cu fiecare rasuflare taiata si ea mistuie iluziile, lanturile, minciunile.)Ea ne renaste, ne creeaza din nou, ne face nou-nascuti.
Vorba lunga, saracia omului:). Sunt foarte saraca. Am vrut sa scriu \"la buna citire\", dar nu, voi spune, Dana, \"la buna traire\". Salut:)