Mara Vlad

Pentru găsirea întrebarilor la care am descoperit înainte răspunsul; pentru sargasele noastre de la care ni se trage linia săpată în palme; pentru ochii care pot să dezbrace trupurile pînă la sinceritatea goliciunii din noi înșine; pentru pămîntul ce caută să renască odată cu noi, căutînd sămînța – eu mă opresc aici. Ultimele trei versuri mă aduc prea cu picioarele în real.

Mulțumesc...poate pentru întrebarile pe care mi le pun în urma textului tău, Virgil. Niciodată nu ai de unde să cunoști dimensiunile pe care cîteva rînduri le pot căpăta în mințile ce citesc și înțeleg aici.

Atașez o imagine care și mie mi-a fost anexată cîndva la un text. Nimeni nu doarme, toți căutăm să ne re-naștem... frumos.

nea\'Genu...e proza, nu articol...:)

Submarinele îngropate în valuri; tăcerea sufocantă chiar de e lăsată să joace între bine și rău; cei doi oameni – pioneze ce definesc scara de unu la unu; fericirea, ah, fericirea o înțeleg aici cu miros de stejar; sicriul proaspăt ce se cască parcă bucuros să înghită; micile amănunte îngropate parcă în nevăzut, neluate în seamă; gloanțele oarbe ale răsăritului (pot ele oare ucide? – mă întreb) – toate astea se pot vedea. Restul e îngropat. Restul nu și-a găsit cuvintele. Sau poate nu există cuvinte, așa cum nu există nici nava amiral.
Pentru tot ce este îngropat și de arată doar la reflux...frumos spus.

Mult succes, Daniel. Ne bucuram de fiecare data cind \"unul de-al nostru\" face ceva demn si frumos.

La ora 14 cu siguranta o sa fiu la birou, asa ca iti urez lansare de succes de pe acum.

Maria, multam de anunt.

Un text care ține cu sufletul la gură pînă la ultimul vers. Revolta odată pornită e de neoprit. Asta doar în cîteva suflete, căci nu poți mișca masele. Ceva, e drept, trebuie făcut.

\"Ne mai privim în ochi
Doar cât să nu înnebunim\" - asta e mare păcat.

Dar, curaj, privește-ne în ochi! Mult succes pe site-ul nostru. Îți doresc să rămîi la fel de înverșunat. Face bine la spirit!

Vladimir, nu pot decît să mă alătur colegilor mei și să-ți urez sănătate. Fă în așa fel încît zeii să rămînă zei, lupii lupi, rădăcinile la locul lor și cîștigă din partea pierdută la naștere cîteva zile in plus. De bucurie.

Cu zîmbet undeva, în suflet,

O idee care mie mi-a adus zîmbetul pe buze, așa de frumos și de simplu este totul aici.

Spate în spate, parcă vad copii (nu numai copii, așa suntem și noi, oamenii mari) cu mîinile în sîn, cu frunțile ușor încruntate, dar privind cu coada ochiului ... pe după stîlp.

Atît de mult se iubeau...

Imaginea unei femei ale cărei brațe leagănă lumile, ale cărei brațe, grijulii, închid fereastra. Frumoasă îmi rămîne aici imaginea. Ca și cea de final. Păstrează în prag acel coș de lumină, Mariuca...

Aș înlocui în poema ta \"intersecții\" – care îmi sună cam strict cu „răscruci”. Asta dacă tot aduci vorba de spaimele femeii.

Sunt convinsă că după ce voi atinge „trimite” alte și alte cuvinte îmi vor veni în minte recitind poemul tău. Că asta fac de două zile...

Urechea inimii mele prinde aici o gramatică specială. Poate nu ca aceea ce se învață pe băncile școlilor. Căci la începuturile buchiselii am mers spre înapoi pe firul poemului tău. Și spre dovlecii scăpați din mînă cînd încercam să le dau o formă, un chip mereu zîmbitor, punîndu-le în loc de minte lumînările de pe prispa primilor pași spre mai tîrziu.
\" dumnezeu dădea cu mătura printre scaune \" - cîtă umilință pentru Zeu! Nu m-am gîndit niciodată că El ar putea face asta, din acest motiv am respirat adînc aici. Și tot din acest motiv m-am apucat, în mintea mea, să-i dau scaunele la o parte și să fiu gata să nu las ispita să se nască din curățenie.
O îmbinare între matur și copil, între omul care e conștient că viața lasă dîre și copilul ce îndrăgea nu o fetiță oarecare, ci pe aceea cu părul lung. Cana de cacao cu lapte e poate locul cel mai neașteptat în care poate fi ghicit viitorul. Aici e o viață întreagă; și nu una oarecare, ci o viață de om. Aproape de sufletul meu imaginea bunicului afișînd imagini înfipte în pereții vieții, lîngă o icoană ce nu s-a întîmplat niciodată.

Mulțumesc pentru o așa lectură.

În zorii ploilor, încă așteptîndu-le răsăritul,

Frumoasă imagine a părinților văzuți împreună, nedespărțiți în trudă și-n rugă e aici.
Eu înțeleg aici ușor altfel titlul. Poate în mintea mea se fac conexiuni ciudate, mai ales cînd e vorba de ceva așa drag și așa sensibil precum mîinile care veghează izvorul - care doar eu pot fi. Toată topirea lor în lumină, farmecele scoase din chivotă, albul din parmeni, spirala ce doar în jos îi mai poate trage...toate astea pe buza fîntînii. Conștienți de curgerea lăsată în urmă se lasă tot împreună stinși în lumină.

Un sonet care pe mine m-a impresionat.

Frumoase poze...puține însă. Nu știu ce faceti voi acolo, dar mi-aș dori mai multa acțiune, mai multe vești. Îmi închipuiam că acolo se scrie... Chiar nu are niciunul de acolo nici un gind de pus în cutia poștala pentru noi, cei care încă suportăm betoanele din orașe?

Ne vedem vineri seara.
Drag de voi...

„ posibilitatea de a se arunca pe șine într-o zi/numai așa de dragul de-a face ceva ieșit din comun” nu e ceva simplu. Știi, de multe ori m-am întrebat ce-ar fi dacă aș face un pas dincolo de linie...S-ar chema doar că am deraiat.

Iarăși la tine o poezie care măsoară altfel universul, sub-pămînturile, drumurile lăturalnice, întoarcerile pe jos, umbrele desenate aievea.
Un poem în care, fără voia mea, mă regăsesc. Chiar și acolo, sub pămînt, sunt, iată, frumos îmbrăcate gînduri și cuvinte ce așteaptă poate flori. Un poem care îmi amintește de plecările spre „datorie” cu servieta plină de hîrtii și cu inima plină de aceleași trăiri de care nu ne putem debarasa, pe care nu le putem decît citi pe stîlpii din Victoriei, scrise într-un limbaj aparent neînțeles de altă mînă ce poate doar s-a jucat frumos într-un graffiti.

Mihai, mulțumesc pentru acest poem. De la cititorul nr.16 pina acum mă tot învîrt în aceeași stație de metrou așteptînd fie metroul potrivit, fie curajul de a trece linia roșie...

...care te lasă fără replică uneori. Sunt rînduri care te fac sa pleci simtind cit esti de mic, de insignifiant, să te întorci; și te atrag totuși cu puterea unui magnet.

Recunosc, am tot căutat să vizualizez împreunarea aromei cu sterpul pîrîu din prima strofă. Poetul spune că ar fi humă. Eu aș vedea ochi - uneori vesel, alteori secătuit. De aici pînă la înflăcărarea pădurilor e puțin de mers, de așezat grădini... Rămîn cu ultimul vers în minte, pe retină agățat.

Mulțumesc.

Ma alatur aici celor dragi tie pentru a-ti ura La Multi ani! Sanatate, împliniri si străzi numai cu soare...

Multumiri Mariei pentru o așa prezentare.

Nu pot decit sa va multumesc frumos. Parca am simtit...asa am deschis anuntul...)

Cu emotie sincera, ma bucur de fiecare data cind cineva dinre ai nostri este prezent in paginile Symposionului.

Intrebarea mea e fireasca: cum pot intra in posesia unui exemplar?

Mihai, e limpede, ceva se întîmplă cu poezia. Că e măr sau nu, e mai puțin important. Eram cititorul numarul 2 cînd am deschis pagina. Mă miră că nimeni nu a remarcat-o pînă acum. E deja...mîine.

De ce am tot citit-o și de ce m-am întors aici? Pentru că aici e ... liniște. O liniște de livadă bogată în chemări spre ramuri pline, coapte fructe stau agățate de fiecare rînd, dulci miresme pornesc peste dealuri în umblet tropăit de cai înaripați.
Un perimetru în care parcă oriunde te-ai uita ai vedea mere coapte și poezie. Și dimineți mereu altfel. Acolo, la marginea verii, dorurile de \"ea\" se aud tremurînd corzi de viori.

Cald și frumos aici la tine. Și liniște.

ssstt!...caii au obosit...auzi greierii?

Aici e crestere, e evolutie. Toata viata privita prin ochii mamei: de la strisoarea de mina, mingiierile pe frunte, lacrimile, dorinta de regasire, rugi, sa nu mai inceapa nimic la intelegerea marginilor timpului...trecind prin toate acestea, cautarea unui Dumnezeu creator, Unicul Dumnezeu...

Catalin, ieri, inainte sa plec spre Eliad, am listat aceasta poezie de pe pagina ta cu scopul de a o prezenta celor prezenti joia acolo. Nu am apucat s-o recit, recunosc, a fost o seara plina. O sa ma insoteasca si joia viitoare, desigur.

Radu, imi anunt aici sosirea la Agigea, din pacate doar pe o perioada partiala. Sper sa ma primiti intre 26-28 inclusiv... Altfel nu pot! Imi pare rau, as fi vrut sa fiu cu voi toata perioada.
Dar...sunt aici, pe site...pina una-alta.

Iaaa uite ce gasesc aici!? Nea Genu...te dai la „rime” cu olarul meu? Bașca...îl bagi și pe ingineraș la înghesuială...
Binee, fie..!


Făt Frumos se primenea
facultatea el găta
să se facă-ingineraș
și să-mi vină la oraș.
Cosînzeana-fată faină
nu se da pe orice taină
ea umbla după olar
cu bani mulți în buzunar.
Dar olaru\' - ăsta-i bai! -
nu avea mijloc de trai
învirtea la roata seacă
bani din lut ca să îi facă.

Între cel ingineraș
cu diplomă de oraș
și olarul ce frămîntă
lutul tare cu căință
Cosînzeana stă și cată
„ce să fac acu\'? e lată!
de mă las de inginer
n-oi avea nici parfumel,
de-olăraș de m-oi lăsa
ne-frămîntată oi sta”

Poezia ta m-a duc cu gîndul la o lume înghețată, privită invers, de pe cer.
\"m-am trezit pictor fără șevalet
ținând pe genunchi pământ\" - aici mi se pare trezirea la realitate. Chiar cu pămînt pe genunchi, pămînt rămas în urma rugilor îngenuncheate.Ca atunci cînd...oricît ai încerca să redai pe pînză (pe pagina albă, în cîntec, în sculptură) trăirea, ea rămîne îngropată in albul de inceput.