Lory Cristea

Pe care cai, prin care ploi, Nu vezi că nu mai suntem doi? De unde râu de unde drum, Când totu-i prefăcut în scrum? În care cer să mai cerșești, Pământ, să ai, să te sădești? Pe unde ochi, și

bolnav e pământul de apă spoită cu negru e zarea iar luna-și bocește paloarea semn sigur că nici ea nu scapă se surpă tavanul și treapta sub semn de puhoaie e anu\' se mută și

pe mări de miasme și tulburi oceane aruncă în hohot năvodul tăcere voi ceilalți zgâiți ochii bine vedeți ce-are-n plasă nărodul pe mal buluciră cu mic și cu mare pomană e haideți

ca un copac în prag de iarnă cu frunzele înlăcrimate alcătuiam un fel de cântec de-o nebunească simplitate o simfonie despre păsări și lumea lor înaripată ce vor zbura-ntr-o altă țară spre-a

Dormi cu capul pe visele mele Golite de spaima neîmplinirii lor Te-a trimis timpul s-aprinzi stele În sufletul ce-mi picură vin Peste buzele lacrimilor tale... Am rupt filele din calendar Și-am

dintre câte drumuri toate iată-ne! doar eu și tu haide, prinde-mă de mână dragoste-mă și mă du\' unde vrei și ți-e aproape să-mi descânți, să mă vrăjești dintr-un început de lume ești plecat

eu sunt ca mielul rătăcit de turmă născut în timp nefast și loc damnat pe câte lacrimi m-a răscumpărat știe doar mama când privește-n urmă de câte ori mă căpăta din moarte puținul ce-l putuse

când mă gândesc la tine prin sânge herghelii de cai îmi pasc și tac pentru că nu știu de ce ți-e frică de mine sau de mirosul meu de humă amestecat cu puf de trestii e carnea mea care se

În mine dau să stingă cuvintele lumina Și lacrimi în vocale prea binecunoscute Se trec prin curgeri line de ape neîncepute Băltind fără de voie să-mi sape rădăcina. Secătuite parcă, de vlagă și

/doar atât la sfârșit să rămână că sunt literă-n limba română/ nu dau vina pe nimeni pentru averea de disoluție a celor optsprezece ani ai mei nu dau vina pe boala mintală care se cheamă

Cu mânuțele-astea două Am clădit o casă... 9 E drept c-am vândut și ouă, Știu ce ciudă vă e vouă!

se joacă Dumnezeu prin anotimpuri neobosit să dea mereu exemple că totul s-a născut la El în temple când lutul fu trimis să stea-ntre nimburi și uite că-mi dă voie să contemplu și să mă-nalț

ești cu totul singur când ți se desfac înainte-ți clipe despicându-ți drumul n-ai nici o fereastră ca să iasă fumul și te arde lutul ca un ochi de drac mai deschizi o carte parcă urci un

Hai s-o târâm sălbatic de pletele ei lungi Prin ganguri puturoase cu iz greu de urină, S-o posedăm câinește și să-i chemăm să vină La rând, pe toți bețivii soioaselor spelunci. Ne vom zdreli

Căutătorii de altceva se treziseră devreme Și-au luat hainele de la capul patului Și au pornit în peregrinările lor Nu s-au spălat în prealabil Pentru că ei căutau altceva Și nici n-au luat la

Din piatră-n piatră ochiu-a-mbătrânit Păienjeni albi pe șira mea țes plasa În care dorm visând că-nnebunit Îmi caut ursitorile și casa Nimeni nu pleacă, nimeni n-a venit Doar ploaia monotona,

De ne-am călăuzi după lumină Și după câte vorbe ni s-au spus Izbând-atunci, ar fi mult prea deplină, Povar-ar fi mult prea ușor de dus. Ne căutăm torturi fără de sensuri Și spaime, să

Să te retragi în mărginime Pădurea-i singură și plânge Uscată de vremelnicie Copacii goi, la piept își strânge. Desculț să intri în pădure Cu bunătate și sfială O vei găsi așa tăcută Și

poemul ăsta... nu știu cum să zic dar ca un dor prelung se înfiripă hulub ce-și vâră capul sub aripă nemaiștiind de nimeni... de nimic e greu, că lumea sângeră și țipă și magi nebuni sfârșitul

ne găsim încontinuu mirați și deschidem o mie de uși unde clowni cu joben și mănuși se transformă în oameni bogați e-un spectacol cu tentă amară pentru cei ce privesc, evident un artist și-a

am ieșit dintre hârtie și creion material didactic iernii din vârful pensulei cădeau dansatoarele de Flamingo mai albe ca niciodată sfârșind nedrept în părul meu negru de tristețe hipnotică