Lilia Burlacu

să nu dai niciodată uitării uitarea nu ia niciodată felul meu identic cu felul tău și felul tău mai constrâns ca altă dată e greu să te aduni din 4 pereți și-n fiecare minut să zâmbești lumii

sunetul care m-a îmblânzit. într-o zi de primăvară vântul ducea cu sine poemul. eu nu puteam să-i urmez gândurile strâng în degetele mâinilor ceea ce nu se vede ceea ce e dincolo de unghia

epilog zilele nu se numără zilele au numărul lor și nu pot fi încurcate când aștept iarna e doar pentru că n-am văzut-o vreodată și n-am simțit-o cum s-ascunde în

sublim ușile nopții se deschid în fumul acestei lumânări pășesc doar cu ochii picioarele n-au învățat încă să zboare omul din oglindă mă privește tot mai enervat și degetele lui îmi mângâie

adormi pune capul sub pernă ei vor veni după tine frenezie și spaimă și lacrimi și râsul lor îți vor acoperi tăcerea ei îți vor urmări respirațiile te vor duce de mână te vor strânge de mână să

altă dată învățam să râd zorile îmi păreau atât de naive fantome intrau pe ferestre și astfel știam că ziua începe pentru totdeauna mi-am dat seama că iarna nu e veșnică și ironia oamenilor

în fiecare lună vezi profilul unui lup în fiecare lup vezi diamant de lună de fiecare dată altă lună s-agață de cornee toată viața asta aiurită troienele cosmice îi strâng în brațe îi

peisaj urban umbre grele se-ntind în desfacerea aripilor peste orașul gol cadavrele străzilor lumânări și felinare insomniile bat în fereastra brumuită împart încremenite frunze îngânându-le

el locuiește la capătul unei vene. unei vene care uită de funcțiile sale vitale ea lacrimă suspină visează mai mult chiar ea este izvorul respirației ea mângâie ochii în aerul inert el își macină

singurătatea s-a prelins pe gene, le-a stropit inert cu zori de acuarelă. pare-atât de fragedă neliniștea aceasta atât de fragedă, încât nu se mai mișcă cu răsuflarea-i calofilă se strânge în

1. cerul cu vene tăiate se-nalță-n văpăi tremurânde degetele-și pierd echilibrul – e un hobby de a atârna prin buzunarele oamenilor cufundați în pardesiuri forjate în râsul icteric de toamnă

ninsorile s-avântă-n pribege scurmiere te pierd în fumul lor caustic așa zâmbind, nepieptănat lumina lunii, ori blitz-ul eclipsei de lună-ți mai poartă pașii sacadat pe-acolo unde doar vântul

n. bună el se purta deasupra apelor ținând-o de mână într-un colț de pește iona își spovăduia moartea ne-am trezit în creieri străini prinși cu ace de siguranță

‘’ voyons,Puiule,voyons’’(Andreea Cristina Novac) -***- și ce dacă*** n-avem voie să mergem prin dosul

tu ai uitat să visezi ai uitat ce-nseamnă fantomele care sparg pereții la 00*00 da c-ul (?) e tetravalent și joacă the game of the words dar nu poate opri somnul și noi cam de ce ni l-am fi