Poezie
111
2 min lectură·
Mediu
sunetul care m-a îmblânzit. într-o zi de primăvară
vântul ducea cu sine poemul.
eu nu puteam să-i urmez gândurile
strâng în degetele mâinilor ceea ce nu se vede
ceea ce e dincolo de unghia ruptă
dincolo de respirația omului din stradă
de palmele lui ce adună iarba încolțită
scâncind câinii se lasă sub pălăria lui
ca într-un leagân
12 bucăți mari le-așteaptă 12 care învață
lumina pașilor ce nu-i observă când dorm
când dorm
în brațele omului el e unul singur
câinii îl iubesc și orele de după-amiază
îi spun
că el nu va muri niciodată singur măcar
pentru câinii lui trebuie
să mai cânte ceva să cânte primăvara
omul cânta în orchestră
eu băteam din palme și de fiecare dată plângeam
ei nu ne-nțelegeau ei ne credeau înnebuniți
azi el mi-a spus că primăvara
va fi mai lungă
nici eu și nici câinii lui nu-l mai vedem
la banca din stradă
de azi în fiecare zi moare câte unul în locul lui
se spânzură în lăzi de gunoi rondelurile tac
vântul m-a întrebat dacă mai am de-aruncat
cuvinte pe stradă
trebuie să te văd de altfel va trece și ziua aceasta
fără lucrurile de prisos pe care
m-am învățat să le caut.
002004
0