Leonte Doroftei

E trist afară... e trist și înăuntru. și nu doresc să plâng, acum... de dorul tău. E de ajuns că cerul lasă, picuri ude... ce cad, ușor... pe păr meu. Nu mi-am dorit decât, să simt aerul

Mi-e rușine, să privesc oglinda... și mă urăsc... căci n-am curaj să mă omor. Blestemată fii tu suferință, ce-mi cruți tu viața, fără a mea voință. Tu nu înțelegi?... în viață nu-i ușor. Mai

E noapte... dar noaptea s-a lăsat și-n mine. Și îmi vibrează inima, de dorul tău. Iar numele-ți din minte... și-n suflet, cel purtasem. Fusese o minciună... mințit am fost mereu. Prietenă-i

Din micul bulb... ce zăcea în țărână, a răsărit un firicel, ce părea rătăcit. Apoi tu te-ai hrănit, cu apă și lumină... Până ce din tine, un clopoțel s-a ivit. Pe căpușoru-ți vesel, de-un

M-am trezit... o biată sămânță purtată de vânt. Și mă încurajam singură, că totul va fi bine. Pluteam aievea... fără vreun discernământ, la îngânarea,... din rău și bine. Mai totu\' a fost

Cum munții sunt... cutreierați de vânturi Și norii, de-ngânarea dintre noapte și zi. Așa mă simt pătruns... de un fior nostalgic. Iar starea mă provoacă, la suspin. Mă dezlipesc din

Îți las ție lume... Îți las ca amintire, Poemul meu retoric, Poem de suflet frânt. Căci va venit și vremea, Când... Voi fi dus departe, Departe de adevăruri... Departe de pământ. Și voi

îți scriu acuma dragă Ana tu să mă ierți că n-am să pot să-ți spun cuvinte dulci în față despre iubirea ce ți-o port poate-ți va părea prea nu știu sau curaj că n-oi avea mai mereu

Dragă tu!... Aștern pe alba-i foaie, Cuvintele zălude. Să ducă mai departe, Frânturi din trupul meu. Prin ele mă destăinui, Cuvintele-mi sunt mute... Iar mută-mi e privirea Acum de dorul

Mă plimb... Prin parcul care, Cu tine altă dată... Treceam pe sub coroane De pomi desfrunzăriți. Iar foșnetul de frunze, Ce îl lăsam în urmă, Mă duce... Doar cu gândul, Că tu nu mai

Un vuiet se propagă și cerul se încruntă, Pe alocuri vântul smulge,copacii înverziți... Străfulgerări, adesea scrutează cerul care, Prinsese o culoare de albastru-plumburiu. Și porumbei zboră

Am adormit cu tine... Să te păstrez prin gânduri, Iar visele se scaldă Mereu... În jocul tău. Ești parte din natură, Ești partea cea virgină Mă rog la tine, taină... Să intru-n Eul

Cine știe... Când apari tu primăvară... Cu un parfum de rouă, Tu te-ai dat. Lasă-ți mireasma Pe adieri în valuri Și `dune doar cu gândul La vremea de-altădat. Iar crudul verde-ți lasă, Peste

Am fost trezit de-un sunet Apoi... Ca o cântare, S-a transformat pe alocuri În glasuri,vagi... Cerești... Iar cântul mă răsfață Și vrea mereu să-mi spună Cum... Primul fulg de nea Acum de

Aș vrea... Să pot, să cumpăr Un gram de fericire Să îl dosesc în suflet Mâhnirea s-o alung Ai tu... Cumva străine... Un strop de fericire? Măcar să îmi ajungă Grimasa s-o răpun. Îmi plânge

departe-mi este dorul, neliniștea-i departe privesc în depărtare un trist, banal apus mi se citește-n suflet mâhnirea de altădată și poate neîmplinirea întregului trecut mă zbat în neștiință

În palma-mi umedă parcă și visul a încetat să mai bată Și doar fiorul cutreiera necontenit în trunchiul slăbit Iar carisma tremurândă din colțul ochiului Mă deștepta la realitatea ce pare uneori

în cinstea ta privesc la răsăritu-n zare ce lasă-n mine ruga pe tine să te ador încerc să prind din zbor un strop de rouă care căzuse de pe frunza din pomul roditor în cinstea ta fecioară

am încercat să ies pe stradă, ca mai mereu mai tot mă irita mi-aș fi dorit nimeni să nu existe ascuns acum în lumea mea sunt vulnerabil ca o pasăre rănită ce după zborul său glasul ușor se

dintre toate planetele din galaxie eu te-am ales pe tine să mă găzduiești iar prin culoarea-ți vie a pământului tu mă obligi pe veci să te iubesc o minge albastră ce gândul îl reflectă

unde ești,cum unde sunt ne găsim pe-acest pământ tu o frunză, eu un vânt unde ești,cum unde sunt unde-ai fost și unde ești căci atunci cand eu visam doar pe tine te doream unde-ai fost și

O dimineață tristă, răzbate pe la gene Iar mâna de sub pernă mă duce la suspin Și-nghesui așteptarea în lacrimi și iluzii E dimineața tristă din ziua de crăciun M-apropii de fereastră cu

Ce mult aș vrea acum în doi Să facem o încercare Și să visăm acum doar noi La dragostea cea mare Când pe-nserate tu-mi ziceai Iubit eu voi fi veșnic Acum în clipa cea mai grea Mă sting

Curgea un picur pe obrazu-mi palid Și nu știam de mine nici măcar Căci zori unei dimineți blânde de iarnă Mă lasă fără gânduri către tine doar Întind o mână să te prind în palmă Să te disting