Poezie
Furtuna
1 min lectură·
Mediu
Un vuiet se propagă și cerul se încruntă,
Pe alocuri vântul smulge,copacii înverziți...
Străfulgerări, adesea scrutează cerul care,
Prinsese o culoare de albastru-plumburiu.
Și porumbei zboră în stoluri sacadate...
Iar vântul ridicase și frunzele la cer.
Un plop mi se închină,își scutură coroana,
Lăsându-și pe pământuri și frunzele din el.
Iar vântul se-ntețește și mistuiește totul
Adună de pe alocuri și crengi,frunze,hârtii
Și praful de pe stradă ridică-se în zare,
Te-nvăluie în ceața venită din pustiu.
Dar,totul se oprește sub o tăcere cruntă...
Nimic nu mai clintește,nici frunza cea din plop.
Și praful se așează și pare o cortină,
E liniștea naturii \'nainte de potop.
Cu ropote deșarte din ceruri, tu dai picuri,
Și strângi aplauze mute și fulgeri străvezii.
Din picătura multă, tu dai naturii sterpe
Să-și umezească dorul și-ntinsele câmpii.
Din ritmul tău alerto, rămâne doar tempoul
Unei pierdute piese cu stilu-i foarte lent.
Iar picătura-ți care părea foarte grăbită,
Acum rămâne-n urma tempoului curent.
Natura strălucește când soarele apare,
Din norii ce păreau cândva nedespărțiți.
Departe e furtuna și lasă-n urmă dorul,
Acelor vremuri care tu viața-i dăruit.
001.281
0