Cîntece pentru Jusa

Nu peste multă vreme o să apară al doilea volum de poezie semnat de mine, Cîntece pentru Jusa, la editura Charmides.
Ca să nu mai fie o surpriză, iată coperta (Mara Graur - foto, Mugur Grosu - DTP) și cîteva impresii ale primilor cititori.

Chiar dacă scrie despre tot felul de grozăvii – iar moartea și singurătatea sunt două, deși nu chiar cele mai... grozave, dintre ele –, Leonard Ancuța o face fără ostentație, grandilocvență, epatare, trăirisme, ci cu naturalețea celui care chiar e înăuntrul poveștii. Nu e fals fiindcă știe despre ce este vorba, inclusiv când „vorba” e șoptită de Imaginație. Cartea aceasta, Cântece pentru Jusa, constituie un argument al faptului că vigurosul debut al lui Leonard Ancuța în poezie, cu volumul Iubirea e amintirea unui viol, nu a fost o... plesneală. Sau dacă a fost, atunci și aceasta este încă una. Două cărți ca o pereche de palme pe obrajii palizi și subțiri ai căutătorului de poezie. - Robert Șerban

Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate și fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăznețe: „o liniște din aia când înălțarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”; „perdelele nu mișcă îmi dau senzația că sunt locuitorul/ unei fotografii”; „înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc. E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, știind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună. - Alex Ștefănescu

Când am început să ascult/citesc poemele „Cântece pentru Jusa” am crezut că mi se intonează un imn adresat iubirii. Mai apoi am înțeles că eroina principală era singurătatea, nu iubirea. Singurătatea poetică e în 2, 3, 1000 sau în unicitate. Singurătatea de aici este de cele mai multe ori una de cuplu, flancată, însă de o mulțime de ființe și lucruri. Iar când ai curajul să-ți trăiești singurătatea, atunci abia auzi timpul ronțăind la speranțele noastre nebunești. Poezia aceasta măsoară praful rămas în urma pasiunilor – și o face fără isterii, fără teribilisme, cu seriozitate melancolică, uneori disperată. Cam cum se încolăcește muzica celor de la Sopor Aeternus, eterna ațipeală, intens absorbită de poet. Noul romantism este când cinic, când șfichiuitor. Singura lui ambiție e aceea de a seduce pe ritmuri de jazz sau blues. Arătându-se fragil, el își ascunde puterile. Dacă îl crezi, riști, dacă nu-l crezi, viața nu are niciun farmec. - Felix Nicolau

Poemele lui Leonard Ancuța abundă de imagini puternice, într-o curgere nestăpânită ce traversează paradisuri și infernuri virtuale. Asistăm la tragedia unui „supraom” învins, inevitabil, de propria lume golemică, de neantul propriului său vis, de violența erotică ce sfârșește prin a-și aneantiza propria lume. Poezia însăși pare o proliferare menită să acopere ruptura între dragoste și adevăr, reflectată în imaginea lui Dumnezeu, gândită, pe alocuri, caricatural. Și totuși, (supra)firescul sacralității întrupate irumpe, surprinzător, în liniștea în care „înălțarea pînă la dumnezeu/ se face mergînd pe pămînt,/ ca dintr-un sat în altul”, sau în care întrepătrunderea erotică are loc „ca un vis printr-o rugăciune”. - Florin Caragiu

Aș putea să scriu doar o frază la modă, gen ”ieșit din comun și nu procedează ca la carte”. Nu ajunge. Nici măcar ”orgoliu rănit în căutarea unui scop nobil” sau ”furia conștiinței despică maladiv autorul”. Nu sunt suficiente pentru o poezie (pe care am descoperit-o cu mare plăcere online!) ca a unui Hefaistos îndrăgostit de frumusețea unei Afrodite. Nu de femeia însăși. De aici natura alterată, singurătatea perpetuă, ”durerea ca un plic netrimis”, încărcătura erotică dură a unui caz poetic dificil. Dar dincolo de toate și fără a cita versuri, (mai bine citiți-le!) uneori autorul ascunde într-o lirică, pe care paradoxal și-o refuză, o fragilă copilărie revoltată în fața maturizării. ”Mama e un spital unde merg de bună-voie să mă vindec de orice”, spune, deși scrisul mi se pare a-i fi acel tovarăș de viață, plin de cele lumești, ca o cană legată cu lanț la ciutura unei fîntîni. - Olga Delia Mateescu

Remarcabilă la poezia lui Leonard Ancuța este puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceața venalității ce sufocă tot mediul lui înconjurător, autorul nefiind un utopist liric, ci un protestatar frustrat de duritățile vieții, care refuză o lume impasibilă ce se degradează vizibil, fizic și moral, impunându-ne convingerile lui de adevăr obiectiv sau subiectiv. Autorul dispune de abilități de strateg al limbajului șocant, creator de diorame lirice coagulate într-o voce coerentă, generatoare de imagini care ne amețesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile se telescopează dintr-una într-alta, semănând puțin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său "Ulise". Leonard Ancuța a creat, în Cîntece pentru Jusa, un mic univers, spiralele galaxiei lui prozodice acoperind o impresionantă pluritate tematică - poezia filosofică (sau, cel puțin, frizând filosofia existenței), poezii ale setei de puritate, poezii ale neliniștii sufletești, poezii ale vieții boeme, ale fericirii evanescente, dar cred că cele mai temperamentoase rămân totuși versurile lui de dragoste, fiindcă, da: L.A. este un maestru al versurilor erotice. - Cristian Petru Bălan