Karla Ciucă

Nu vrei să vii iubite... lângă mine, Să-ți spun ce gânduri mă îmbie? Aș vrea să simt pe frunte-o sărutare, Pe buzele-mi fierbinți, o caldă răsuflare, În ochii tăi mă văd arzând de dor Și vreau

Te-ador când soarele răsare Și-mi fură visele de-amor, Te-ador în orice clipă și suflare Ce-mi arde sufletul de dor. Te-ador când noaptea cerne stele Și vântu-adună nori pe cer, Te-ador în

E o beznă minunată și absolut albastră E timpul să adormi iubitul meu, Umbre fierbinți mi se topesc pe pleoapă E o noapte doar a noastră, Tu și eu! Rog vântul să-ți ureze somn ușor Mă umple-n

Nu pot să te-aud iubite, când strigi, Căci țipătul dorului, de mult m-a împietrit. Nici ploile grele nu mă mai pătrund, Nici chinul spasmodic nu pot să-l înfrâng. Plâng noaptea târziu, când

Sărută-mi ochii inundați de ploi Privește adânc să vezi cât sunt de goi, Alungă-mi ceața din privirile opace Redă-mi lumina viselor întruchipate. Atinge-mi fruntea palidă-ncruntată Sărută-mă

Perdeaua de ceață pe pleoape-mi se lăsă, M-ascund în fărâme de negură deasă Și aripi îmi cresc, născute-n durere, Și penele-mi ude de sânge, sunt grele. Când trupu-mi bătrân, istovit se

Ai să mă simți, că vin, vreodată, Pe urma pașilor tăi călcând, Cu sufletul în palme, cu ochii râzând, Pe buze c-o tandră chemare pictată? Ai să m-auzi vreodată șoptind În liniștea caldă a

Am auzit, în treacăt, că exiști Și că, oricând te chem, tu mă asculți. Am auzit că ai răspuns, că ești măreț Și lumea-ți zice Tată... Acum dacă m-auzi, Aș vrea să-ți spun, dar e secret. Mi-e

Ce sunt cuvintele, când ochii-n tine-s goi Și gandurile-ți sunt departe? Când sensul lor nu-și face loc în noi Și obosite-s glasurile toate? Ce sunt cuvintele, când sufletul se zbate, Să scape

Mă gâdilă o rază de lumină Ce-și face loc prin stratul gros de ceață. Plouă mărunt. Copacii-s siluete în grădină, Umezi și reci, ca roua zgribulită la fereastră. E-o dimineață lenevită. Cu

Stau la fereastra din creștetul casei, Văd ploaia cum curge-n șiroi. I-ar nucii îmi par șubrezi, Cu crengile sălcii, Ce-și scutură tâmplele, prădați de nevoi. Centură în doliu, marcantă-n

Te-aștept și azi să vii, iubite, Cu ochii ațintiți în zări. Nu văd nici băncile tăcute, Nici păsările strânse-n stol. Gânduri mă chinuiesc, pierdute... Vântul vuiește-n apogeu. Și luna mută-mi

Doar sufletul mă-ntreabă: De ce-am pierdut iubirea? Îmi agasează mintea Și-mi tulbură privirea, Mi-aprinde-n gând regretul La zile ce-au trecut. Și inima-mi nebună Tresaltă și

Aceeași viața mă desfată În vechea ceașcă de cafea, Același soare-mi râde-n față Prin lacrimi ce nu vor să stea. E-o veselie radiantă, Pozez febril c-un zâmbet strâmb. Aceleași gânduri

Cum să te uit iubite, Când mi-ai furat surâsul Și mi-ai aprins privirea? Crezi c-am să uit de tine, Că pot uita de noi? Ar fi ca și cum lumea S-ar pierde în uitare Și-n ochii mei

Cad frunze ruginite pe covor Și crengi uscate îmi astupă calea. Stau zgribulită și mă trec fiori. Aud cum țipă cucuveaua. Deșertăciunea glasului m-apasă Și pleoapele-mi sunt grele, ca de

Vise se-ascund pe rafturi albite Și roase sunt de-al zilelor fior. Cuvinte în lacrimi și zâmbete ucise. Mă-ntreb dacă aș vrea să le cobor. Văd clipe trăite din plin odinioară. Văd răni

Spun cuvintelor să nu mai plângă, Îi pun inimii zăbrele, Și durerii-i spun să fugă. Vreau să-nvăț să fiu tăcere! Cât aș vrea să-ți fiu o șoaptă, Pe buze să-mi simți dorința. S-o auzi în

După atâta așteptare, În calea mea ai apărut din nou. Te-am revăzut... Prezența ta, atât de mult mă doare! Balsam pe rana sufletului meu. Și ochii tăi... Ochii-ți străini, privesc

Hai vino să pictăm pe pânze albe! Cu suflete zburdând desculț. Cu-mbrățișări să-mbinăm salbe. Reinventând destinul hotărât! De mi-ai fi pictor, în culori! Cu degetele-ți pensule să-mi faci