Karla Ciucă

De te-ai uita adânc în ochii-mi goi Să-mi numeri anii ce mi-au saturat retina, Ai înțelege cât îmi e de dor, Și că nu-i timpul ca să-mi las cortina. De-ai cerceta atent fruntea-mi

Suntem prea multi copii îmbătrâniți devreme, purtând cu noi poveri ce nu ne aparțin, n-avem păcat dar inima ne geme, în ochii tristi, lumini nu se aprind. Suntem prea multe suflete

Am să te uit când noaptea îmi va fi eternitate, Sfios născându-se din umbră un curcubeu, Și timpu-n nesfârșirea lui se chinuie să scape, Să-ți fure amintirea din cugetu-mi ateu. Te voi uita

Ne ninge de ieri pe uliți pustii, Se-oprește și timpul s-asculte, Copacii se-mbracă-n cojoace argintii, Și adorm cu tâmple cărunte. Ne ninge pe glia strămoșului neam, Dansează-n văzduh

Învață-mă să-ți caut mângâierea, Din palmele brăzdate de-amintiri, Învață-mă să-ți tălmăcesc tăcerea, Ce-ți curge în cuvintele târzii. Lasă-mă să-ți izgonesc confuzii, Din ochii ce nu se

Ne zace voinicia sub pleoapele tăcute, În ochii triști se-ngroașă rădăcini, Și când vederile au ajuns înguste, Se-aruncă vina pe destin. Ni se usucă florile-n ferestre, Deși le-atinge zi de zi

Sunt nopți când nu mă-mbrățișează somnul, Nu-mi picură pe pleoape stropi de plumb, Doar luna nătângă, îmi ține isonul, Că-mi paște durerea în suflet și-n gând. Sunt zile când mă însoțește

De câte ori se naște o secundă, Pe portativul timpului tăcut, Mi-aruncă orizontul umbră, Tot mai aproape și tot mai deslușit. Iubite atâtea anotimpuri, Ne-au întristat și ne-au

Mă dor ochii de-atâta lumină, Îmi arde încet retina opacă, Anotimpuri uitate îmi plâng de milă, Că trupul și mintea-mi îngheață. Mă mângâie toamna cu bruma pe frunte, Își scutură giulgiul

Trăim împreună dar suntem absenți, În gânduri se-așterne tăcerea, Privirile alunecă spre-același punct, Dar nu se înfruntă aievea. Ne roade invidia când pașii grăbiți, Nu-și caută timp să

Prin suflete lăsate în uitare, De-un timp ce curge neîncetat, Te pierzi privind departe-n zare, La steaua care nu s-a arătat. De-aștepți ca soarta să se-ndure, La plânsa rugă-n stăruință, Ai

E o nouă zi de joi, iubite, Și ploile din noi se risipesc, Ne cresc pe inimi stalagmite, De prea mult dor, și nu se mai topesc. Ni s-a lipit de gene îndoiala, Cuvintele pe buze au

În lumea mea un singur drum se-arată, Pe care am pornit fără consimțământ, N-o să-l găsești pe fiecare hartă, El mi-a fost hărăzit încă de la-nceput. În lumea mea cuvintele sunt

E-atât de devreme ca cerul să-mi plângă, Cu lacrimi de sânge, pe palida-mi pleoapă, Să-mi fie de mâine trăirea țărână, Cuvântul să-mi sece și gura să-mi tacă. Să-mi spulbere firea stăpâna

Mi-ai condamnat iluziile la moarte, Se-tinde-atâta vrajba între noi, Nici iarna nu mai vrea sa le îngroape, E maltratata de prea multe ploi. Zac părăsite-n galbene sicrie, Emana iz de mucegai

Nu mă-ngropa în negura de ani Ce cade-n straturi moi de frunze uscate Marcând sfârșitul unui anotimp fugar Și începutul unuia în proaspăta etate. Nu mă-ngropa, iubite, e-n zadar Să mă gonești

Azi beau că mă usucă disperarea, Din ramă mă sfidează chipul tău, Îmi arde-n ochi cu ură răzbunarea Și cred că băutura-i extinctor. Azi beau că vreau să cânt de fericire, Să-i dau trăirii plus

Îmi beau cafeaua fără tine Nimic nu s-a schimbat în ritual, Aroma plină încă mă îmbie, Doar locul lângă mine e vacant. Mă cam orbește ceru-n strălucire, Același cer ce astăzi ne desparte, N-a

Când noaptea revine cu luna-n decor Zăresc chipu-ți palid ascuns după stele, Ascultă-mi cântarea cum plânge de dor, Vibrându-mi în coarde dorințe mizere. Cămașa-mi se strânge în poală

Suntem doar doi străini, Străini legați de dor Fără să vrem, fără să știm, Ne răsfățăm cu vorbe de amor. Vrem să ne-aducem prin cuvinte O rază mută de plăcere, Știm numai noi cât poate

Îmi ard o viață-n sufletu-mi păgân Și-mi plouă cu cenușa peste pleoape, Păreri de rău își sapă greu un drum Eliberând cărări de mult uitate. Și-n flăcările ce se-nalță vii, Avid pictându-mi în

M-am rătăcit prin ani de căutare Crezând că anormalul e normal, Și fiecare crudă supărare Mi-a aruncat voința pe cântar. Și m-am pierdut în zile monotone Cu gânduri vii și ochii-n triste