Karla Ciucă

Îmi ard o viață-n sufletu-mi păgân Și-mi plouă cu cenușa peste pleoape, Păreri de rău își sapă greu un drum Eliberând cărări de mult uitate. Și-n flăcările ce se-nalță vii, Avid pictându-mi în

Fulgi de zăpadă dansează-n văzduh Și viscolul cântă sonate-n apus, Copacii se-mbracă-n cojoace de puf Și apa la streșini în țurțuri s-a scurs. Din hornuri se-nalță rafale de fum Și tălpile-mi

Sărută-mi ochii inundați de ploi Privește adânc să vezi cât sunt de goi, Alungă-mi ceața din privirile opace Redă-mi lumina viselor întruchipate. Atinge-mi fruntea palidă-ncruntată Sărută-mă

Doar sufletul mă-ntreabă: De ce-am pierdut iubirea? Îmi agasează mintea Și-mi tulbură privirea, Mi-aprinde-n gând regretul La zile ce-au trecut. Și inima-mi nebună Tresaltă și

Ai să mă simți, că vin, vreodată, Pe urma pașilor tăi călcând, Cu sufletul în palme, cu ochii râzând, Pe buze c-o tandră chemare pictată? Ai să m-auzi vreodată șoptind În liniștea caldă a

Stau la fereastra din creștetul casei, Văd ploaia cum curge-n șiroi. I-ar nucii îmi par șubrezi, Cu crengile sălcii, Ce-și scutură tâmplele, prădați de nevoi. Centură în doliu, marcantă-n

Cocorii sunt visele ce ne-au unit, Iluzii de dragoste, la infinit... Baladele mute, le-aud mereu, Îmi sfâșie sufletul, pustiu și gol. Din lacrimi, petale de roze s-au prins, Plutesc către tine,

Te caut în gânduri apuse Și-n sufletu-mi hău te adun, Trăind în secvențe aprinse, Din geana iubirii las urme de scrum. Acum nu e timp de cuvinte, Mi-e teamă de pașii grăbiți, Rog zorii duios

De n-ai fi tu să-mi mângâi negrele tristeți, M-aș transforma în nori Și-aș curge ploaie caldă la ferești. De n-ai fi tu să-mi scuturi toamna din privire, M-aș transforma în vânt Și-aș spulbera

Foșnesc uscat în urma pașilor mei - frunze, Iar părul mi-l zburlește-n joacă vântul, În brațe mă cuprind atât de dulce - raze, C-aș vrea să cuceresc întreg pământul. Plutesc deasupra mea în

Și dacă ar veni, tristețea o să dispară? Durerea și mâhnirea le-alungi într-un declin? Din tușul tău în versuri, ce dor o să răsară, Mai splendid în visare, mai dulce-n a lui tril? Și dacă ar

Acum când vrei să mă renegi Rușinea mă încearcă, Cum am ajuns să te mâhnesc? Te rog frumos mă iartă! E uneori prea greu de spus Ce demoni ne răsfață, Cum am uitat că te iubesc? Reproșuri mă

Când picuri de apă de streșini s-agață Și noaptea coboară în cârcă cu dorul, Închide fereastra și trage zăvorul Și alungă-ți speranța în liniștea moartă. Când stele născute odată cu

Ce sunt cuvintele, când ochii-n tine-s goi Și gandurile-ți sunt departe? Când sensul lor nu-și face loc în noi Și obosite-s glasurile toate? Ce sunt cuvintele, când sufletul se zbate, Să scape

E o nouă zi de joi, iubite, Și ploile din noi se risipesc, Ne cresc pe inimi stalagmite, De prea mult dor, și nu se mai topesc. Ni s-a lipit de gene îndoiala, Cuvintele pe buze au

Suntem doar doi străini, Străini legați de dor Fără să vrem, fără să știm, Ne răsfățăm cu vorbe de amor. Vrem să ne-aducem prin cuvinte O rază mută de plăcere, Știm numai noi cât poate

Nimburi imaculate-n nori s-au scurs, Cerul se-astupă grijuliu, Și soarele se-ndreaptă spre apus. Umbre se-ntind sfioase, e târziu. Aerul cald cu iz de mosc e mut, Copacii pleoapele-și închid

Se bate miezul nopții În straniu cânt stingher Și faldurile vieții Se-nvăluie-n eter. Clipe și ani vibrează, Se pierd albind în zbor Și ielele dansează, Zâmbind amăgitor. Dincolo

Nu pot să te-aud iubite, când strigi, Căci țipătul dorului, de mult m-a împietrit. Nici ploile grele nu mă mai pătrund, Nici chinul spasmodic nu pot să-l înfrâng. Plâng noaptea târziu, când

Nu mă-ngropa în negura de ani Ce cade-n straturi moi de frunze uscate Marcând sfârșitul unui anotimp fugar Și începutul unuia în proaspăta etate. Nu mă-ngropa, iubite, e-n zadar Să mă gonești

E o beznă minunată și absolut albastră E timpul să adormi iubitul meu, Umbre fierbinți mi se topesc pe pleoapă E o noapte doar a noastră, Tu și eu! Rog vântul să-ți ureze somn ușor Mă umple-n