Karla Ciucă

Se rup bucăți de nori din cer, Plutesc pierdute-n zări incerte, Nu s-ar opri în drumul lor S-aleagă unde să se-ndrepte. Se lasă-mpinse de curenți Propria dorință o dau uitării, Și-n

O cutie goală zace într-un colț, Se umflă-n umilințe, O rază de-ntuneric îmi mângâie odaia rece, Miroase-a vid. Ușa s-a închis demult în urma pașilor tăi repezi, Cheia nu se mai întoarce, S-o

Am hotărât să nu mai râd Cât respirația-i permanent, Nici focul care arde-n sobă N-o să-mi trezească sentiment. Am hotărât să mă prefac Că-n mine nu-i mai anotimp, Și zilele-mi pot trece-n

Văd bolovani de vise pe-un mormânt Și-aud subit în depărtări chemarea, Alerg și cad, mi-s pleoapele de plumb, Se-ascund în fum potecile și zarea. Las oasele să-mi zaca-n nemișcare, M-apasă ani

Ce mult aș vrea să-mi vii iubite, e februarie, Atâtea seri de dor câte-am pierdut, Și-aș vrea să mi te-așezi pe patul moale, Privirea-ți să mă mângâie tăcut. Să mă săruți neputincios de

Când visul îți cade în umbră infect Și aerul ud îți taie suflarea, Aleargă spre capăt și sapă adânc, E totul acolo, nimic nu-i pierdut, Privește-ți în suflet și-aprinde-l încet, Dezleagă-ți

Foșnesc uscat în urma pașilor mei - frunze, Iar părul mi-l zburlește-n joacă vântul, În brațe mă cuprind atât de dulce - raze, C-aș vrea să cuceresc întreg pământul. Plutesc deasupra mea în

De n-ai fi tu să-mi mângâi negrele tristeți, M-aș transforma în nori Și-aș curge ploaie caldă la ferești. De n-ai fi tu să-mi scuturi toamna din privire, M-aș transforma în vânt Și-aș spulbera

Să-ți fie dor de glasul meu Și șoaptele să te-mpresoare, Când cuib își fac în gândul tău Să simți și tu ce mult mă doare. Să-ți fie dor de ochii mei Căldura lor să te-nfioare, Pe orice cale

Sunt aici, neputincioasă tremurând, Încolțită de viață, Numărându-mi rănile adânci, Și înfruntând momentele ce-au reușit Să-mi frângă mintea sinceră și inima curată. Sunt aici, furioasă

Se scurge timpu-n picături de fum, Fug orele, și-n goana lor nebună Îmi pare un veac de când aștept să suni Și telefonul strâns îl țin, în pumn, Nu sună! Se-adună clipele și-ajung la

Sunt un copil ce-și vede chipu-n soare Și-n ploaie o mulțime de culori, Iar norii-mi par insecte plutitoare Ce mă sfidează de atâtea ori. Sunt un copil ce-ți simte-n glas tăcerea Și-n zâmbete

Încotro-mi gonește gândul Prigonit, să-mi poarte pașii, Când prăpastie mi-e drumul Și un scâncet mi-este glasul? Să pornesc la drum prin codru Brazi înalți să-mi fie frații, Sau să bat cărări

Și dacă ar veni, tristețea o să dispară? Durerea și mâhnirea le-alungi într-un declin? Din tușul tău în versuri, ce dor o să răsară, Mai splendid în visare, mai dulce-n a lui tril? Și dacă ar

Acum când vrei să mă renegi Rușinea mă încearcă, Cum am ajuns să te mâhnesc? Te rog frumos mă iartă! E uneori prea greu de spus Ce demoni ne răsfață, Cum am uitat că te iubesc? Reproșuri mă

O pată mută-n orizont Mi-e cugetul închis, Nor vaporos în forme transpunând, Reflecția unui vis. O rază rece de lumină Mi-s ochii arzători, În zilele ce-au fost și au să vină Zăresc aceeași

Cocorii sunt visele ce ne-au unit, Iluzii de dragoste, la infinit... Baladele mute, le-aud mereu, Îmi sfâșie sufletul, pustiu și gol. Din lacrimi, petale de roze s-au prins, Plutesc către tine,

Ai vrea să tac de vei pleca, Să-mi țin reproșurile-n frâie? Să mă abțin, când sufletu-mi ar vrea Atâtea lucruri să-ti mai spuie. Nimic să spun, in clipa aceea? Să nu-mi auzi regretele

Ascult cum bate vântu-n crengi de nuc Cântând în frunze verzi de primăvară, Îmi place mult, și aș vrea si eu sa cânt Dar glasu-mi în stridența lui, începe să mă doară. Ascult cum crește iarba

Pentru o clipă doar aș vrea să evadez Pe o cale paralelă-n univers. Îngăduie-mi Să umblu pe cărări de mult uitate, Să număr pașii ce-i credeam prelinsi Și îngropați într-o eternitate, Ce-naltă

Aseară a căzut o stea Iar sufletu-mi s-a dus spre cer, De-atâtea luni durerea mă mușca, Acum Îngerul Milei m-a luat cu el. Și dragă mamă, să nu crezi Că am să te uit vreodată Doar pentru că n-o

Când picuri de apă de streșini s-agață Și noaptea coboară în cârcă cu dorul, Închide fereastra și trage zăvorul Și alungă-ți speranța în liniștea moartă. Când stele născute odată cu

Adie un suflu de gheață Natura de mult a-mpietrit, Iar viscolu-mi bate în față Și totuși eu nu simt nimic. Nu-mi pasă că gerul mă-ngheață, Nici aer nu am să respir. Iar pieptu-mi e stană de

Fulgi de zăpadă dansează-n văzduh Și viscolul cântă sonate-n apus, Copacii se-mbracă-n cojoace de puf Și apa la streșini în țurțuri s-a scurs. Din hornuri se-nalță rafale de fum Și tălpile-mi