Iulia Elize

mi-s coastele biciuite de tata de tata de tata de tata cum mai plânge ecoul cum plânge dânsul cum urlă n-acest miez de iarnă și încă mai urlă de paște parcă e paște se aude cum plânge mieluțul,

Tăcerea ta este atât de prelungă... îmi pare uneori ca o luntre lunguiață și cenușie care alunecă pe lacrimi și spume aleatorii... Nu spui nimic, îmi pare că joci șah cu nebunia nu

De undeva, nu mai vine astăzi, tocmai cu trenuri moarte, ultima poezie de dragoste .............................................. E alb, este liliac alb și ninge întruna, în el, E bărbatul tău

Ca și când boala ți-ar otrăvi mamele și ai lua tu singur otravă, ca să o scapi pe ea murdare îți sunt lacrimile și numai murdărie în urbe e multă frenezie a morților e un fel de karma așa se

mi-e de iarnă când te ninge pe frunte și totul tace e foarte întuneric, atunci, când începe să ningă se albesc străzile, în liniște, și poți să îți pui bradul; ce înaltă trebuie să fie culmea

De ce îmi spuneai, frumosul meu dulce că răsăritul nu se vede dincolo de tâmpla lui Marte? culege-mi boabele din care sunt făcută cât mai e timp, frumosul lui Marte în curând vor înflori dedițeii,

În cetate este frig, s-au coborât podurile Și oamenii pe cai au raze și nori la pântec, ca de aprilie Războiului lui Marte Am scăpat. Ce faci? Ce cauți la intrarea în cetate și pe cine? Ce

În casa lor cu miros de cerneală uscată și var proaspăt vopsit nu se mai simțea pâinea de mult în cuptor iar caisele zbârcite s-au stricat în coșul de lemn vrăbii moarte zac în coșul de

Dă-mi, te rog, puțin gem de caise și șapte sate toată roua o să se topească de la tălpile tale nude pâinea e cea mai sigură variantă de supraviețuire numai pisicile și spiriduși de-ai Leei tale

Dumnezeu e în pietre În cuțitele care îi sfredelesc picioarele goale. Din sângele lui răsar trandafiri. Încă nu a răspuns La Marea Întrebare Dumnezeu își ține secretul Ascuns. Mă privește

Felul în care pardesiul părea de puf ca și cum o pasăre albă frumoasă mă ținea în ea cuprinsă de ea ținundu-mă-în ea îngeresc până când s-a desprins și-a luat zborul și am căzut jos din penele

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că un pion, foarte slab, mă urmărește, cu un revolver, calibru mic, de la izvor și pădure, ca vânatele!, de ce să nu.. și, atunci,

E ca și cum ar (re)veni pe o apă foarte stătută un mic lămpaș s-ar plimba pe undele ei în stânga apoi înainte curgând încetuț cu ea domolit domolind-o mereu înainte pe apa cea

M-am născut, mai demult, din lut cu apă primăvară să fi fost? primăveri? demult, nu știam dacă lutier înseamănă un fel de carte de sunet, vioară sau dumnezeu apoi am știut. Am încercat să fac

mă lipsesc de-acum de acea dâră imperfectă pe care singurătatea mea o lasă în foișorul unui coșmar latent acolo unde nu ești tu nu e el nu e decât un nimeni încoronat deasupra propriei

nu foarte demult tati ți-a luat un ursuleț era iarnă și foarte frig, tati a venit tocmai din Helm șinele scârțâiau, draga tatei, pe locul din dreapta mea era un ziar care citea un om pesemne