Pripas

De ce îmi spuneai, frumosul meu dulce

că răsăritul nu se vede dincolo de tâmpla lui Marte?

culege-mi boabele din care sunt făcută cât mai e timp, frumosul lui Marte

în curând vor înflori dedițeii, iar eu de mult voi fi făcută femeie

toate tâmplele sunt așa: la început sunt foarte tinere, ca vișina galbenă

apoi pe ițele ei se cresc nuci, o puzderie, când se coc vișninii

Nu știu de ce mă simt acum foarte bătrână...

Pesemne martie și vara au trecut prin mine și m-au ucis.

Cine ești tu, frumosul lui Marte? De ce m-ai omorât înainte de vreme?

Pe undeva se aude o ambulanță, și eu însămi sunt un fel de ambulanță

Care se suie din ce în ce mai sus, trecând de nor peste nor

Ca să te salvez.

Nu mai știu de ce strângeam spre mine cuțitul cu care m-ai ucis, către inimă...

Pesemne nu știam că un cuțit este întotdeauna cuțit, ori că focul te poate arde

Pe dinăuntru...

Buni și răi... Cine sunteți voi? Ori nu aveți și voi tâmplele galbene

ca vișnia galbenă, oare nu și vouă vi se împlinește dangătul clopotului într-o rugăciune?

Oare nu toți avem, oamenilor, același Dumnezeu așezat deasupra unei cântări de biserică?

Mâine se vor coace poate vișinii, globurile vor fi foarte galbene peste tot.

Iar umbra mea se va amesteca, Doamne, cu umbra Ta, până când

peste capul meu se va face lumină.