Tablou

:prin stelele brumei se plimbă câte-o flacără și aprinde
e despre aprindere și despre lumină
asta fac stelele

:ca și cum ar porni o corabie nouă, tăindu-și loc până în marea îndepărtată, adu-ți aminte,
explică,
De ce, poate, trebuie ca femeia aceasta să iasă prin pădure

:râsete se aud de foarte departe
e despre trupșoare liniștite și râsete
pruncii se mai joacă
cu niște prune uscate și nuci
înfig mânuțele lor în pâine
o așteaptă
i-a luminat cu pântecul ei
și cu viața în care era mult și, deja, fericită

:pământul adică Terra e doar pământ grunjos și pădurea e un fel de Terra de pădure


Fragmentele astea mi se par neinteligibile, poate punctuația ar rezolva problemele.
Lirica textului e un fel de transă
apodictică, narațiunea se dezvoltă în interogație. Neprecizabilul de aici mă duce spre dada și Urmuz, e greoi de parcurs textul.
Sincere scuze dar nu găsesc firul roșu. Singurul element interesant este cine o fi Lea și ce caută acolo, prin pădure, cu lămpașul

https://www.poezie.ro/index.php/article/14139172/Iulia_ELIZE_-_Trilogia_femeii_din_noapte_(Antologie_ampl%C4%83,_de_poezie,_%C3%AEn_vers_alb)

Răspunsul e mai sus, după cum se înțelege, e aici un fel de poveste și o temă de-a mea cu un tipic de nuanță. Poate o să vă mai lămuriți, întrucâtva, citind mai sus, dacă puteți. Sper că v-a plăcut, este aici un fel de obsesie literară, care mi-a numit și Trilogia (care conține peste 500 de poezii, cred, cu aproximație.) Fiind un laitmotiv, de fapt, și un fel de poveste de la început de fiecare volum al cumulusului cu poezie. Consideram, de fapt, că nimeni nu ar întreba despre Lea, numele acesta drag mie, și asta mă surprinde plăcut. Încât trebuie să iau, și eu, pesemne, un lămpaș și să mă plimb cu el puțin, la fel ca femeia de mai sus, mai mult ca să văd ce ieșire găsesc :) Dar nu singură și nu în noapte, ca în simbolistica de mai sus. Pentru o femeie ar fi cam deosebit. Cred și cert, e de fapt un fel de simbolistică, obscurul, lămpașul, drumul, greutatea drumului, ca și viața. Mă uit mai sus, cu privire la dilema semmalată, era de fapt o carte S.F. pe care am îndrăgit-o ”LUMII îI SPUNEAU PĂDURE” (Ursula K. Le Guin), am ținut minte cartea (tilul deosebit mi-a rămas undeva, foarte aproape) făcând, de aici, o paralelă între Terra noastră și o lume subtil visată, în imaginația femeii. ”pământul adică Terra e doar pământ grunjos și ”pădurea” e un fel de Terra de pădure.”, adică în loc de pământ, Terra, e de fapt lumea ”Pădure”, mi-a plăcut asta, mai ales că pădurea, COPACUL, au o simbolistică deosebită.

În rest este desigur o epopee cu un lămpaș, când pe undeva o așteaptă familia (soț, copii) prin noapte, prin pădurea întunecoasă și sub stele (care ard, luminează) imaginea cu corabia e un fel de - semn de mers înainte, - e gen ca o corabie nouă, care abia s-a lansat la apă. - un semn cert al călătoriei, al unei însemnări. Nu știu ce aș putea modifica, eu îmi înțeleg perfect versurile... Lea caută, de fapt, să străbată pădurea. E și aceasta o îndeletnicire onorabilă, în ceea ce privește drumul - unul inițiatic și după cum se știe, de pildă, și viața, trebuie străbătută, cu toate nuanțele ei mai banale mai comune sau poate atipice, poate nu e așa?

Ps:
Încerc să fiu mai pătrunzătoare, în vers, înspre ceilalți, de fire sunt mai complicată, cu privire la intenția de vers și în exprimare, probabil să fie (și) vina mea sau (și) a celui care nu mă poate percepe. Sau poate e ceva între.

E, de fapt, un stil care pare mai dificil. Poate, își găsește mai greu transparența, pentru că scriu amplu, iar ideile mai dificil de înțeles mi-e că, uneori, nu transpar... Poate înspre colegul Cătălin al Doamnei să mai fi întâlnit un stil asemănător sau poate la Daniela Luminița Teleoacă, cred, e, oarecum, un vers câteodată mai amplu... În rest, se mai scrie, în acest stil, și prin alte părți.

Mulțumesc pentru popas și vă mai aștept.

A, da, aș mai fi vrut să spun că textul este, cel puțin așa după cum l-am conceput, perfect cursiv, nu e vorba de nicio tentă de suprarealism, în el. Pe la începuturi, îmi îngăduiam anumite relaxări, în vers, de acest gen, acum caut să le evit, pentru că nu mă reprezintă. Consider că acel tip de alunecare în oricare tendințe de nestrunire a versului, nu este tocmai calea mea. Fără să diminuez, câtuși de puțin, o altă cale artistică ce îmbrățișează asemenea tehnici, și fără să nu recunosc, că la început, le agream și eu, necunoscându-mi prea bine preferințele opțiunile și propriile direcții pe care aș fi vrut să le prefer, literar... Sau măcar încerc, să nu las cumva versul nestrunit, ci să îl ”domolesc”. Măcar încerc. Poate câteodată exagerând metaforic, însă. :):)