Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Poezie

Tablou

4 min lectură·
Mediu
Dă-mi, te rog, puțin gem de caise și șapte sate
toată roua o să se topească de la tălpile tale nude
pâinea e cea
mai sigură variantă de supraviețuire
numai pisicile și spiriduși de-ai Leei tale primesc lapte astăzi
prin casă
pe covorul de ierburi
se mai mișcă o frunză
prin stelele brumei se plimbă câte-o flacără și aprinde
e despre aprindere și despre lumină
asta fac stelele
și călcâiul tău s-a aprins
numai să aprinzi cu el frunza care nu te-a trădat
mai ales începuturi
ca și cum ar porni o corabie nouă, tăindu-și loc până în marea îndepărtată, adu-ți aminte,
explică,
De ce, poate, trebuie ca femeia aceasta să iasă prin pădure
îngeri mici
să nu ducă zvonul
nimic rău nu s-a întâmplat niciodată
în noapte, oricare femeie pășește încet, așezatu-s-au picioarele
Cristos și e doar învingerea din inima ei
mâna lui mare, așezată, de foarte departe, pe căpătâiul ei încununat frumos
stă deasupra ei ca un salut și o pază
pentru că femeia trebuie să străbată
ca oricare alta
pădurea
i se încleștează acu` tustrele degete pe scheletul de fier
lămpașul e călduț
în întuneric
și laptele verde al ciupercilor se depărtează de ea, femeia va ajunge la capăt,
dacă lumină
nu e
dacă lumină nu este, ci în întuneric
un lămpaș apucat pare ca un fel de mic schelet de copac
e spoit cu vopsea lipicioasă și neagră;
ia să stau de vorbă cu râul care dă pe dinafară cu pește...
barcă nu am,
nici plase să prind niscaiva pește, dar nici nu îmi trebuie...
picioarele ei desculțe vor călca, la răstimpuri, numai peste crengi uscate
și tâmpe
peste ghimpi de rugi și peste fructe moarte și putrezite
care nu ar cunoaște-o
insectele îi vor intra în carne
or să o piște păienjenii
iar ea, tot cu lămpașul în mâini și foarte singură în fiecare pas
poate de la colibă, să se audă un zvon,
poate din inimă i s-a desprins lumina
poate începuse mirosul de tulnic, de undeva, de unde se pornește colina
văd, însă, doar mâna cea mare
și nu mă mai sperii
e un fel de bine care mângâie fruntea mea
râsete se aud de foarte departe
e despre trupșoare liniștite și râsete
pruncii se mai joacă
cu niște prune uscate și nuci
înfig mânuțele lor în pâine
o așteaptă
i-a luminat cu pântecul ei
și cu viața în care era mult și, deja, fericită
înăuntru, este albul ei bărbat bun, sunt copiii ei și sunt florile roșii
lucitoare și fără zgârcenie
pănuși de porumb
de la căpătâiul patului și de lângă o sobă de fontă
unde încă mai fierb șapte litri de lapte
căci animalele au dat lapte
cineva o așteaptă încă pe Lea să se întoarcă
flori pe podele picioarele ei să le înmiresmeze
și stelele încă mai pâlpâie, dar foarte încet.
Ce să fie cu femeia aceasta, de fapt,
cu un aparat modern și cu ceasul, parcă local, al timpului
cum i se mișcă amândouă gleznele și picioarele
este Lea
este ea, Lea
ne imaginăm din viitor o femeie prin pădure
poate femeia există încă
este cu noi
poate satul din care a plecat este tras mai înainte
de aparatele noastre
poate îi știm câinii și peștele
satul
ca un car deosebit tras de niște boi dispăruți cu pielea violet
oamenii aveau în trecut
doar vise violet
pădurile erau mov
copacii erau ca niște prune uscate
tăcuți
își înfloreau dispariția și toate visele
ce e cu ea, de fapt
prinde cu lentoare un lămpaș și doar copacii sclipesc
visele ei
încet e cuvântul de la început de infinit și de la sfârșit
odată or să sclipească toate pădurile
o să fie un cer de pădure o pădure a stelelor visate
numai visate
așa își spunea
pământul adică Terra e doar pământ grunjos și Pădurea e un fel de Terra de pădure
mergeam și nu știam cine era cu mine și pe lângă mine
poate doar pădurea
și copacii sclipind.
031945
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Poezie
Cuvinte
659
Citire
4 min
Versuri
100
Actualizat

Cum sa citezi

Iulia Elize. “Tablou.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/iulia-elize/poezie/14150372/tablou

Comentarii (3)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@oancea-sorin-0039906OSOancea Sorin
:prin stelele brumei se plimbă câte-o flacără și aprinde
e despre aprindere și despre lumină
asta fac stelele

:ca și cum ar porni o corabie nouă, tăindu-și loc până în marea îndepărtată, adu-ți aminte,
explică,
De ce, poate, trebuie ca femeia aceasta să iasă prin pădure

:râsete se aud de foarte departe
e despre trupșoare liniștite și râsete
pruncii se mai joacă
cu niște prune uscate și nuci
înfig mânuțele lor în pâine
o așteaptă
i-a luminat cu pântecul ei
și cu viața în care era mult și, deja, fericită

:pământul adică Terra e doar pământ grunjos și pădurea e un fel de Terra de pădure


Fragmentele astea mi se par neinteligibile, poate punctuația ar rezolva problemele.
Lirica textului e un fel de transă
apodictică, narațiunea se dezvoltă în interogație. Neprecizabilul de aici mă duce spre dada și Urmuz, e greoi de parcurs textul.
Sincere scuze dar nu găsesc firul roșu. Singurul element interesant este cine o fi Lea și ce caută acolo, prin pădure, cu lămpașul
0
@iulia-elizeIEIulia Elize
https://www.poezie.ro/index.php/article/14139172/Iulia_ELIZE_-_Trilogia_femeii_din_noapte_(Antologie_ampl%C4%83,_de_poezie,_%C3%AEn_vers_alb)

Răspunsul e mai sus, după cum se înțelege, e aici un fel de poveste și o temă de-a mea cu un tipic de nuanță. Poate o să vă mai lămuriți, întrucâtva, citind mai sus, dacă puteți. Sper că v-a plăcut, este aici un fel de obsesie literară, care mi-a numit și Trilogia (care conține peste 500 de poezii, cred, cu aproximație.) Fiind un laitmotiv, de fapt, și un fel de poveste de la început de fiecare volum al cumulusului cu poezie. Consideram, de fapt, că nimeni nu ar întreba despre Lea, numele acesta drag mie, și asta mă surprinde plăcut. Încât trebuie să iau, și eu, pesemne, un lămpaș și să mă plimb cu el puțin, la fel ca femeia de mai sus, mai mult ca să văd ce ieșire găsesc :) Dar nu singură și nu în noapte, ca în simbolistica de mai sus. Pentru o femeie ar fi cam deosebit. Cred și cert, e de fapt un fel de simbolistică, obscurul, lămpașul, drumul, greutatea drumului, ca și viața. Mă uit mai sus, cu privire la dilema semmalată, era de fapt o carte S.F. pe care am îndrăgit-o ”LUMII îI SPUNEAU PĂDURE” (Ursula K. Le Guin), am ținut minte cartea (tilul deosebit mi-a rămas undeva, foarte aproape) făcând, de aici, o paralelă între Terra noastră și o lume subtil visată, în imaginația femeii. ”pământul adică Terra e doar pământ grunjos și ”pădurea” e un fel de Terra de pădure.”, adică în loc de pământ, Terra, e de fapt lumea ”Pădure”, mi-a plăcut asta, mai ales că pădurea, COPACUL, au o simbolistică deosebită.

În rest este desigur o epopee cu un lămpaș, când pe undeva o așteaptă familia (soț, copii) prin noapte, prin pădurea întunecoasă și sub stele (care ard, luminează) imaginea cu corabia e un fel de - semn de mers înainte, - e gen ca o corabie nouă, care abia s-a lansat la apă. - un semn cert al călătoriei, al unei însemnări. Nu știu ce aș putea modifica, eu îmi înțeleg perfect versurile... Lea caută, de fapt, să străbată pădurea. E și aceasta o îndeletnicire onorabilă, în ceea ce privește drumul - unul inițiatic și după cum se știe, de pildă, și viața, trebuie străbătută, cu toate nuanțele ei mai banale mai comune sau poate atipice, poate nu e așa?

Ps:
Încerc să fiu mai pătrunzătoare, în vers, înspre ceilalți, de fire sunt mai complicată, cu privire la intenția de vers și în exprimare, probabil să fie (și) vina mea sau (și) a celui care nu mă poate percepe. Sau poate e ceva între.

E, de fapt, un stil care pare mai dificil. Poate, își găsește mai greu transparența, pentru că scriu amplu, iar ideile mai dificil de înțeles mi-e că, uneori, nu transpar... Poate înspre colegul Cătălin al Doamnei să mai fi întâlnit un stil asemănător sau poate la Daniela Luminița Teleoacă, cred, e, oarecum, un vers câteodată mai amplu... În rest, se mai scrie, în acest stil, și prin alte părți.

Mulțumesc pentru popas și vă mai aștept.
0
@iulia-elizeIEIulia Elize
A, da, aș mai fi vrut să spun că textul este, cel puțin așa după cum l-am conceput, perfect cursiv, nu e vorba de nicio tentă de suprarealism, în el. Pe la începuturi, îmi îngăduiam anumite relaxări, în vers, de acest gen, acum caut să le evit, pentru că nu mă reprezintă. Consider că acel tip de alunecare în oricare tendințe de nestrunire a versului, nu este tocmai calea mea. Fără să diminuez, câtuși de puțin, o altă cale artistică ce îmbrățișează asemenea tehnici, și fără să nu recunosc, că la început, le agream și eu, necunoscându-mi prea bine preferințele opțiunile și propriile direcții pe care aș fi vrut să le prefer, literar... Sau măcar încerc, să nu las cumva versul nestrunit, ci să îl ”domolesc”. Măcar încerc. Poate câteodată exagerând metaforic, însă. :):)

0