Iulia Elize

- varianta inițială: -


unde ești tu
cum pielea ta trandafir e
la capătul sufletului meu începe, de fapt, moartea, dulceața,
de acolo să înceapă să curgă fântâna, de fapt...
și tot culeg flori, și tot culeg trandafirii și îi torn în carafă
apa miroase a flori, cu ea talpa să ți-o spăl,
pentru tine o să îmi așez melancolică moartea, în spinare,
până o umpli de trandafiri
și
parfumuri.
se face vale plină de trandafiri, moartea mea.
în somn, îmi părea că
purtam pe cap trandafiri.


undeva, mai departe de noi,
începuseră câmpurile să se legene,
flori multe
și
roșii
se legănau la mine în piept, te pieptănam ca un tată
și începeai să mă ierți.
crucea de pe frunte,
însemnul din frunte
era
coronița pe care o purtai tu.

Mulțumesc mult. :)

Îmi pare poemul ca o stea care cere stea. Sau ca un fulg de zăpadă foarte trist. Dar, în același timp, deosebit, și foarte frumos. De aceea las stea.

Fulgii de zăpadă sunt reci, și e gheață în ei, desigur, dar iana e atât de frumoasă... duioasă chiar...

Îți iubesc poezia. Alt cuvânt nu am.

La mulți ani la toată lumea! Și la mai mult bine!

Un poem de dragoste absolut perfect, și chiar dacă este pentru o păpădie, și cea mai cu pretenții inimă destinatară s-ar lăsa înduioșată de vers, în alizeul cel mai liniștit și mai duios, care uneori, măcar în vers, mângâie. Remarc, așadar, duioșia scriiturii, și mai ales acea vibrație care se simte atât din text, ci și din chipul zugrăvit de acesta. Nu pot să nu las semnul meu sincer de apreciere maximă.

Respectele mele, multă bucurie de Sărbători!

Frumoasă imagine, Eirene, aceea cu fluturele, de fapt remarc construcția plastică a întregului poem. Așa pare, ca o acuarelă, ca o singură tușă pe pânză, cu pensule înmuiate în diferite culori.

Daniela, poezia pe care am citit-o în ultima vreme la tine, îmi pare mult mai frustă, mai deschisă, cu o tentă care ține să ne tragă de-a binelea după idee și pe noi cititorii. Ceea ce nu este rău. Poate mi se pare, nu știu, aceasta era impresia mea din ultima vreme. Eu preferam cizelarea din vremea celorlalte poeme din Filele tale de jurnal afectiv, poate la următoarele poezii o să te găsesc altfel, oricum, se vede naturalețea, sinceritatea versului, fapt pe care poate tu îl cauți și îl dorești.

Un gând bun de sărbători!

Iulia

Dacă e noapte peste lume, și dintr-o dată se face zi, de Crăciun, poate și peste inima mamei care scrie mai sus, s-ar așterne liniștea și pacea, măcar dintr-un amărât cântecel prietenesc, îngânat abia, pe foșnetul zilei care trebuie să bucure pe oricine, însoțit de o stea luminătoare, de pe poezie.ro.

Poezia dvs. impresionează printr-o duioșie reținută, dar caldă, paradoxul extrem de sensibil, ”e totul aranjat și totu-i gol” nu vine decât să descopere taina peniței. Între un somn pe rugi și ceea ce urmează, o mână prea delicată pe obrazul mamei, am simțit numai tandrețea și ninsoarea unui gând prea profund și matern.

”e totul aranjat și totu-i gol
răspunde cerul
vino și te culcă
în pat de rugi
aprinse-n seri târzii
de mama ta, copile,-apoi te-ntoarce
să mângâi chipul îngropat în ploi
de lacrimi roua tainei”

M-a emoționat poemul dvs. și am simțit nevoia să las și eu un semn. Numai zăpadă și bine, de Sărbători!

Iulia

Mulțumesc, domnule Liviu Ioan Mureșan, poate într-o zi o să revin. Și un pic schimb, poate ar trebui mai mult, acum simt că doar atât trebuie să intervin. Încă o dată mulțumesc din suflet fiecăruia dintre dumneavoastră, până la urmă sunt viziuni asupra poeticului, și fiecare idee are substratul ei, la care cel care scrie ține cu precădere, ținta ideii... Dacă am greșit cu ceva, pe mine să mă iertați, dar eu văd poezia cumva, și ea nu poate arăta decât așa.

De exemplu, ”te rog să îmi vii, să mă fac lut, ca să mă așez” - e mai firesc să modific, și mai frumos, în sensul cursivității, al enumerării de idei, cu ”să mă așez”, dar mai jos

”lutul curge pe jos, și se ridică îngeri de pe pământ, din pământ, ca să urce în cer” - eu văd mai fidel originalul, la întrebarea de ce să se ridice îngerii?, ai răspunde ”ca să urce în cer”, idee la care țin, întru firescul ideii generale, lutul curge, iar îngerii se ridică, din pământ, ca să urce în cer...

vă foarte mulțumesc pentru atenția și părerile voastre asupra poemului!

Chiar așa, Eugenia, când crezi că ai ajuns la capăt, o iei de la început, nu cred că o să uit prea repede cuvintele acestea... chiar cred că nu. Despre poticneli, ele întotdeauna apar, din păcate, despre cacofonii mici, numai de bine, eu în genere nu mă feresc de ele, și nu îmi par deranjante în poem, mai ales că orice poezie se poate traduce într-o limbă străină, dacă e (puțin) frumoasă, măcar, anulându-le, în cel mai firesc mod. La cele mici mă refer, nu la cele cert deranjante. În cât - nu știu cât se înțelege că se referă la ”câtul” matematic, apoi, chiar și cum ați spus, după cât, urmează, desigur, începutul. Iar despre ultimul vers, îmi e mai drag așa... părere subiectivă, de autoare.

Numai bine, Eugenia Reiter, mi-ați făcut o mare și albă surpriză, pentru care mă foarte înclin. Să aveți zile bune, că doar asta contează mereu. Vă mulțumesc mult, mult de tot!

Iulia

da, o să încerc. acum îmi vine greu să reiau textul, e un fel de manifest de stare, probabil o să îl rescriu, dacă este să reiau percepția Samaritencei, felul cum vede femeia din Samar unele aserțiuni, de care e vorba mai sus. personal, înțeleg femeia din Samar, și cum ar privi ea, poate pentru că de fiecare dată violența nu are niciun sens...

Mulțumesc, Răzvan, pentru semn. Câteodată încerci să spui ceva, de fapt când cineva așază o idee, poate pe undeva se și întâmplă, oricât de absurdă (chiar) poate fi.

De pildă, de ce iarba, dacă mi-o imaginez eu portocalie, ea poate exista prin vreun univers chiar așa, pentru simplul fapt că e posibil ca pe undeva orice aserțiune să se înscrie cu certitudine, desigur, indiferent de ce zicem noi, ci prin prisma cuanticelor universuri multiple, care tind spre infinit, ca număr. și ca diversitate. ete na, că am făcut și puțin fizică cuantică!

și asta din cauza diversității inimaginabile, pe care nici măcar nu o putem cuprinde cu mintea.

Răzvan, mulțumesc încă o dată pentru o idee... portocalie :)

Îmi pare rău, Ana, că nu am așezat cuvântul meu de mulțumire decât acum. poezia este o stare a lucrurilor, chiar dacă prezentă undeva în substraturi subtile, și de acolo așază o mulțumire completă.

Mi-a plăcit mult ”peticul invizibil în care naivă și încrezătoare și-a pus rădăcinile o narcisă”, una dintre cele mai frumoase imagini găsită pe ziua de azi, iar cele trei sub-diviziuni ale poemului sunt, desigur, delimitate clar, fac parte dintr-un discurs personal, în fond ideea de dumnezeire și de apartenență la ea, nu poate fi decât una demnă, întotdeauna demnă ca alegere personală, ca apartenență a ceea ce omul are mai fragil...

Mai scrie, Daniela, și mai pictează frumos despre om! Te citesc cu plăcere. Ești una dintre valorile poetice în care eu cred.

da, Răzvane, ca și pe un pom de Crăciun :) becurile, desigur... :) am zâmbit, citind comentariul tău. mulțumesc foarte mult pentru tenta optimstă și ”luminescentă” (ai zice, Răzvan) din comentariul tău. Te mai aștept!

Da, mulțumesc, Cristina. Probabil ai dreptate cu repetiția aceea, dar acum nu văd poemul altfel, nu îl pot văduvi de sensul voit. Mulțumesc pentru luminare și pentru semnul de bună citire. Cu toată prețuirea!

Îngerii sunt, poate atât am putea spune (cu certitudine) despre îngeri. Sau poate nici atât. Oare despre oameni ce am putea spune, cu certitudine, domnule Conțu? Lăsând off-topicul, off-topicului, și filosofia, cui are vrere, pentru că asta nu se poate interzice, nu?, de către nimeni, am remarcat aici un poem sensibil, vulnerabil aproape, cu o delicatețe inefabilă, suavă, dacă o pot numi așa, și cred că pot... Sper să mai am ocazia de a citi, să mai găsesc...


Cu prietenie, și cu plăcerea lecturii,


Iulia Elize

Nu vreau să mai revin pe acest subiect, îmi pare unul neplăcut, și care chiar îmi solicită limita înțelegerii. Îmi pare rău că nu pot răspunde cum trebuie, îmi pare rău pentru tot. Și chiar nu am înțeles nimic din comentariul dvs. Vă rog nu solicitați o revenire, domnule Nicolae Diaconescu...

Suferința, acest balsam care îngenunchează sufletul care o cunoaște, să nu ne atingă niciodată! Răzvan, îți mulțumesc pentru trecere și semn. Este un poem pe o temă mai cu pretenții, apreciez trecerea prin pagină.

drag,


Iulia