Irinel Georgescu

Pisica leneșă poate deveni și o mâță foarte sperioasă-furioasă dacă simte amenințare. O categorie de cititori poate să n-o priceapă, iar lupul receptării inexacte, răuvoitoare doarme și într-un Nicolae Manolescu. Este un poem cu ritm vivace, original, protestatar.

Vorba ceea: am revenit, lume! Am pus o grămadă de cărți la Macao. Pachețel de trei, chiar patru (catrenele sunt chiar mascota versuficației clasice). Nu-mi mai cere sufletul decât să scriu neforțat, bine și foarte bine. Acceptabil se poate doar la "Personale", ca și cum am scrie jurnal un bebe măgar. :) Da, pe mine însumi mă urmăresc când scriu la modul confesiv ori în lirismul obiectiv.

La țanc! Un ochi autocritic, un ochi sensibilizat. Androginitatea spre care aspir, să exprim ce e esențial. Deseori aleg o experiență în care mi se revelează ceva și scrutez nucleul. Limbaj schimbat. Colocvial. Nu știu dacă mai sunt persoană credincioasă. Sunt un damnat clovn când scriu. Nu trebuie să mă grozăvesc. Vorba jucătorului copil: "Din prima am murit!". Atins, game over, oricând.

Elfilor textelor noastre le știm exigența. Nu-mi mai acordă elful scrisului vreo indulgență dacă-mi voi lăsa mai jos, chiar amețit de-un succes efemer, standardele estetice. Am ambiția de a scoate precum păianjenul-om african, zeul Anansi o parte din pânza versurilor, din experiența atârnării mele în colțuri. Am capul pătrat de la invenții ce nu-s de fapt de folos lumii. Mulțumesc pentru intervenții, Mulțumesc pentru observațiile de toate tipurile. Poezia e rezultatul unor agitații hilare ale persoanei ce se crede înzestrat cu scrisul. Poate părea o inutilitate oricând. Eu n-o mai înțeleg. Prefer să o las ca pe-un tânăr câine în lesă cu butoane, să fie mai liberă. Nu liberă liberă, să mănânce ca puiandru și rahat.
Chestia cu plecatul nu e o farsă. Mă aștept la acest pas. Dar n-o voi face prostește, prun renunțare. Să spunem că până seară mor. Un timp se va crede aici că sunt viu. Plecarea mea s-a mai întâmplat. A muri că poet, a renaște sub pseudonim e și ea o farsă ce mi-o fac singur. Și Rudy va reveni c-un pseudonim. Dacă n-a revenit deja. Însă eu nu mă voi mai întoarce aici dacă o voi comite, ori dacă așa o să se considere. Pentru mine nu există ceva intermediar: fie sunt, fie nu sunt spre inițierea în poezie. Dacă o iau în jos îmi agăț mănușile, crosa și la revedere, adio.
Sunt un om nou din 2023, de când am reintrat pe Poezie.ro. Sunt bucuros în pielea mea, cu noua mea identitate (skin). Acest skin de Irinel Georgescu e mirositor, mai mult de pasăre de noapte ori de lup foc și apă (jumătate apă, jumătate foc, yin și yang). Nu vreau să-mi amintesc cine am fost înainte. Tind spre androgenitate. Din cauze binecuvântate, pe care nu le dezvălui. De voi pieri aici, voi pieri și pace bună.

Nu este cu adevărat "poem". E o personală. Și de unde lovit cu capul ca la școală?
Mă supărați și îmi voi șterge prostioarele!

De la "simțul poetic secundar", nu primar ca instinct, ar putea începe interpretarea acestui sonet ori... soneat. Îmi lipsesc pentru descriptare antenele aperceptive să constat și eu ce ar vrea să însemne "clei", "muma mă-sii ei de escapadă", o zicere cu năduf, "plec, dispar | în improvizații de paradă", "chilibaleală", "de descoperim prin spirt quarcu" etc. Traduceri la text nu căpătăm? Nu are valabilitate dacă ar fi publicat în vreo revistă.

E un text refăcut. E pus din start la personale. "Pălitură" în capul din dotare: al meu. "Crâncen" și.... cecen mă lovesc singur.

Glugi de Gucci și glugi românești. Bravo Tego!

Cuceririle

Misterele unei existențe capătă în acest poem un glas melodios, liniștitor, coerență prin imagini surprinzătoare: "atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise", îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt", "umbrele se întorc înapoi în oameni | și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar". Finalul ne face să ne gândim că atmosfera e nocturnă.

Dumnezeu poate fi și mort, și înviat. Problema ar fi că omul vine, mai și pleacă (moartea lui Gică, posibilă ca fapt). Cât timp omul e în viață se crede nemuritor. Viața poate fi percepută și drept perpetuu mobile de orice ființă animală ori vegetală, până și de microorganisme.

"Realității fenomenale" kantiene îi va lipsi perceperea secretelor, din vise, misterii, acte hierofanice (Dumezil, Eliade, Culianu), nu i se vor deschide nici interpretări mai complexe, alegorice, spirituale ale unor evenimente cu efecte pe termen lung. Categoriile kantiene, temporalitatea, spațialitatea, cauzalitatea ce duc la împletirea fenomenelor cotidiene pot fi uneori contrazise de intruziunea sacrului în profan, accidentalul neputând fi invocat mereu că ar interveni în ordinea prealabilă.
Mi-a plăcut mult această primă parte a depistării unor limite în facultatea umană de înțelegere a realității înconjurătoare. Bine zis "facultate de cunoaștere", prin idealismul obiectiv. Pentru că o altă mâncare de pește ar fi capitolul extins până în postmodernitate a "facultății de judecată" kantiene, ce ne duce până la limitele interpretării lui Umberto Eco. Nota zece pentru prima parte, felicitări!

Închină, Ottilia, bine faci, bine găsești. Ai realizat aici un scurt autoportret, iar dacă de la țară ți-s originile, atunci poezia ce iese din tine are frăgezimile precum și melancolia ale celor tuspatru anotimpuri, dintre care primăvara ți-e chrzaș din naștere. Felicitări!

Da, este important să ținem mereu pasul cu eul dorit. Atunci când vindecarea lasă albi goală, valurile au timp să vină, pietrele să primească nou curs. Poemul este unul original, ambițios ca eul feminin care l-a văzut ca pe-o mărturisire, ca pe-o clarificare a momentelor esențiale ale existenței.

Problema artei este că nu i-o trage vieții. Fenomenul e tot invers. Viața deformează arta. Iar arta pasivă, despre care nu-i bine să vedem că ar prolifera e o încremenire în convenții. Bine spune Leonard că arta ar trebui să semene c-o maimuță împletită pe realitate.

Mi s-a răspuns și mie la comentariul dat? Nu prea.

Tristețe, tandrețe, sensibilitate; până și bărbații hotărâți când compun mai plâng câteodată. Amintirea de la alte vârste, de demult vindecă toată rănirea de astăzi. Mama, c-o imagine veșnic vie în sufletul fiului.

"să facă fiecare ce știe mai bine", nu "știu".

Un proiect foarte bun, să te lupți, Leonard, pentru impunerea ideii că nicio artă de fițe sau de nișă, arta să zicem marginală ar fi soluția, ci doar atingerea artei mari ori vieții totale scrise. Succes mare pentru noul volum. Să fii sănătos să-l finalizezi peste un timp cu brio! Arta concretă, de adevărată primată, pentru primate pregătite să perceapă ceea ce se aduce nou.

Nu condam pe nimeni. Am ajuns la o sațietate încât nici nu mai urmăresc știri. Pe bune aflu și eu din conversații. Ei, oamenii porci din insulele lor porcine cu politichie de doi bani se condamnă pe ei pe-o scară paneuropeană. Pe noi doar ograda noastră ar trebui să ne intereseze, să funcționeze de bine de rău gospodăria (economia) și să nu ne degradăm pe plan cultural. Dezolant IOR-ul dr azi. Terifiant și cum îl vezi ru, SIV. Ai dreptate să vezi ceea ce vezi, ca nenea Iancu, ce simțea enorm și vedea monstruos strada nocturnă a venitorului românesc într-o cameră de hotel ca un teatru de război,cu armate ploșnițe.

Se poate spune, printr-o dublă personificare ce seamănă și c-o hiperbolă "vine spre mine viitorul | cărând în spate trecutul", dacă totul se întoarce oricum cu susul în jos. O antiteză de folos și-n prezent ca în "Epigonii", partea satirică. Urmează o comparație de toată lauda "povara clipelor plecate | ca niște soldați căzuți", are și ceva metaforic în ea, făcându-ne ca meditativi cititori să ne închipuim "clipele" drept perioade intense de viață. "mă bat cu mine | înfig cuțite în tristețe" este ceva semi seppuku, fictiv, splendid! Dinspre prezentul inspirației către viitor, până la final!
Concluzie? Super poem confesiv. O artă poetică dublată de elegie.