Viitorul

Se poate spune, printr-o dublă personificare ce seamănă și c-o hiperbolă "vine spre mine viitorul | cărând în spate trecutul", dacă totul se întoarce oricum cu susul în jos. O antiteză de folos și-n prezent ca în "Epigonii", partea satirică. Urmează o comparație de toată lauda "povara clipelor plecate | ca niște soldați căzuți", are și ceva metaforic în ea, făcându-ne ca meditativi cititori să ne închipuim "clipele" drept perioade intense de viață. "mă bat cu mine | înfig cuțite în tristețe" este ceva semi seppuku, fictiv, splendid! Dinspre prezentul inspirației către viitor, până la final!
Concluzie? Super poem confesiv. O artă poetică dublată de elegie.