Cioban Stela

mi se frânge tăcerea sub apăsarea ploii îmi plouă privirea peste câmpurile vieții peisaje domestice cu capre care rup din frunzele glasului meu cuvinte zdrențuite vieți găurite înaintare peste

a mea căutare s-a oprit să dea prioritate speranței pe trecerea de pietoni a gândului ca o mașină albă violând întunericul rupând din lume fâșii de noapte a mea căutare aleargă la maraton se

am supt din stele lumina am fost alăptată la sânul cerului am găurit timpul să-i pipăi secundele am privit viața în oglinda inimii i-am făcut o fotografie și am înrămat-o fără filtre doar viața așa

din verdele clipelor curge lumina din verdele vieții tinerețea migrează ca o apă târâind zilele mă împroșcă trecutul cu picături din ieri adun semințe de noapte în palma zilei le plantez în

strâng în mine primăvara adun flori dintre clipe moartea timpului înmormântarea alerg între anotimpuri viața mușcă timpul se hrănește cu inima mea plină de speranțe fragede și moi răsărire de iarbă

gândul slut fuge din oglindă clipele zboară ca un stol de păsări se îndepărtează în mine ducând în cioc fragmente de amintiri un fum atârnă de realitate abur desprins dintre cuvinte mi se

desprind din soare raza de dorință doresc din soare să moară o suferință sufăr de viață și mă înghite timpul răstimpul zbateri arderi aruncate în abisul gândului pământului udat cu

am adormit în coliba visului norii negrii nechează pe cer se fugăresc se alungesc se coagulează din stele frânturi de speranță își preling lumina peste fața mea adormită pe umărul nopții tu cauți un

vapoarele nopții transportă clandestin visuri sub frunțile clipelor voi planta stele printre apele verzi ale tăcerii așteptări rupte peticite îmi cade umbra în brațele întunericului sâmburi

pe sub plopii gândului curg tristeți rătăcitoare eu visez stele de care să-mi agăț noaptea norii vieții se aplecă spre mine și-mi picură șoapte chemări spre mâine alunecări spre ieri mă

vreau să-mi deschid timpul să-mi așez păsările pe creștetul orei fug zăpăcite pantere agățând între ghiare întunericul explorez ancestrale chemări pe urmele vieții care aleargă

mi-am sfărâmat amintirile cu sufletul stelelor migrând cu miezul cuvintelor plângând păsări rup norii cu ciocul îmi întind o aripă până la vis îmi întind un vis până la aripă dar visul din

copacul învelit în alb albul căzut în gri peisajul demolat copacul smuls și aruncat în vâltoarea anotimpului eu cutreier viața pe o bicicletă fără roți alerg fără picioare plâng fără

eu cuprind dimineața cu ochiul clipei soarele mă îmbrățișează cu o rază ruptă tai orizontul cu cuțitul cuvintelor norii se prăbușesc în brațele vieții sunt o piatră căzută în adâncuri de ce

deschid fereastra vieții să intre timpul ca o fantomă cărând viitorul în brațe deschid brațele să cuprind gândul îngălbenit de toamnă ca o frunză aproape moartă puțin vie deschid ochii

mi-am lepădat clipele în foamea de viață dimineața îmi curgea printre degete nu puteam reține nimic din lucrurile trecânde curgânde plângânde din piatră îmi erau cuvintele cădeau ca

stau de veghe îmi număr lacrimile ca pe boabele de struguri care-mi hrănesc gândurile trupul meu cioplit din lacrimi este clădit pe singurătate cărămizi înghesuite în inimă pe care se înalță

tristețea îmi înfășoară seara plouă cu suflete ude caii întunericului nechează îmi adun clipele risipite pe strada nopții viitorul își deșartă iluziile cotrobăi prin mine căutând ceva cu

toamna își picură tristețea cerul este o sită prin care curg visuri copacii își leapădă haina de frunze tremură goi sub biciul vântului angoase bântuie pe străzi pustii mă ascund în

camera își pipăie pereții în căutarea unei spărturi prin care să se reverse scaunele fug picioarele se împiedică se împleticesc masa solemnă își mănâncă farfuriile patul doarme tolănit pe

din colțul meu de timp curg diminețile cafeaua se prelinge pe pereții zilei spânzur fără îndurare viața de crengile cuvintelor totul începe cu azi continuă cu mâine și se pierde în ieri azi

cuvintele curg ca un râu spre tine îți îneacă suspinul îmi îmbrac neputința cu un trup de carne prin care călătoresc visuri ca niște trenuri pe șine de sânge iau pietre și arunc în

toamna care nu vine pentru că a uitat de mine cum stau agățată în cuiul timpului ca o hartă cu indicații spre ieri trecutul mă năpădește ca buruienile îmi invadează viața toamna care nu