Cioban Stela

fluturi în zbor peste privirea vieții ape curgătoare printre maluri de fum visuri lovite peste față sângerânde eu așteptândă iubirea gonește pe lângă mine ca o atletă ochii tăi

dă-mi secunda gata să nască zâmbetul tău viitorul vine spre noi ca un tren marfar care ne transportă visurile să descărcăm privirea de peisaje și nori să ne adăpostim sub copacul

albastru scurs din ochii tăi îmi inundă gândurile mi-e atât de dor de tine încât plânge viața cu lacrimi de întuneric negre ca pământul proaspăt săpat în care îmi îngrop

dă-mi să beau din fântâna ochilor tăi din palma inimii tale aerul rece al înserării să călătorească prin noi aer cu brațe de gheață de piatră de apă te iubesc precum noaptea care

simt ecoul vieții prins într-un zbor fără aripi ecoul zilei de ieri agățat de tavanul dimineții răsună în urechi de parcă n-ar vrea să plece fără să ia ceva din azi ecoul

îmi storc inima să adun toată durerea vântul îmi târâie tristețea prin oraș mă prăbușesc în albia uitării viața mă urmărește ca pe o hoață de visuri mă condamnă tăcerea la

mi-e iarba sufletului păscută de caii întunericului frunzele privirii smulse de vânt trupul meu e un copac scrijelit plin de cicatrici răni prin care plânge viața cineva mi-a defrișat

sub talpa amintirii păstrez marea aruncându-și frumusețea peste mine strivitoare doar în ochii tăi o pot regăsi cu valuri unduitoare și soarele înotând prin ea nu știu dacă marea

de atâta albastru din ochii tăi mă arunc în valuri de dorințe înspumate țărmuri îndepărtate mă cheamă să-mi odihnesc visurile alergate pe toate coclaurile vieții visuri desculțe

deschid fereastra din trup să mă inunde soarele să năvălească viața în mine deschid ușa inimii să mă inunde regretul că timpul fuge ca un atlet pe o pistă de aer și se împiedică

gând decapitat păsări cu penele smulse țâșnind din gâtlej cer surpat univers dărâmat oraș cu străzile ca niște șopârle întinse la soare oamenii ca niște schelete adunâmdu-și în

împăratul tristeților deșirând ghemul vieții încâlcindu-te între clipe tragi cerul peste tine ca pe o pătură sub care cad peisajele visului cu arbori înfipți între stele și stele

el era o frunză biciuită de vânt eu eram o ramură ruptă de dor frunza s-a lipit de ramură îndrăgostită i-am simțit verdele prelingându-se pe mine curgea ca un sânge târâind iubirea

e întuneric în sufletul meu cineva a stins lumina a fugărit orice rază de soare dorul de tine aruncă bezna peste mine orbecăi prin viață căutându-te scotocesc printre amintiri și

greblez timpul adun anii grămăjoară dar tu vii prin timp pătrunzi în prezent ca printr-o ușă trecutul îl lepezi și mă stropești cu prezent până zâmbește clipa prinsă între tine și mine

zornăie ca niște chei aruncate în peretele zilei clipele desprinse de ele însele soarele își aruncă lumina în ochii mei până mă orbește nu mai văd ziua de mâine venind legănat pe

e din sârmă ghimpată viața mi se înfinge între coaste ceva îmi smulge zâmbetul de pe față un întuneric cu colții albi sticloși sfâșiind aerul luna e încarcerată între fiarele

am născut din privire o pasăre albă subțire zbura către moarte cu planare pe-o parte s-a înfipt în pieptul meu cu ciocul am urlat nenorocul pasărea se înnegrise de noapte și alte

eu stau în inima ta ca pe un piedestal statuie din fluturi și ape eu plâng cu flori în urma ta până urma plânge și ea sunt ca o ramură de care s-au prins toate visurile ca o ramură

dă-i bice pe spinarea dimineții cai decapitați gonesc peste câmpul în flăcări dă-i bice până noaptea va cădea răpusă cu o gaură-n cap din care vor ieși visuri însângerate dă-i

bat în pereții gândului căutând o scăpare îmi descui privirea și o las să alunece peste întuneric la capătul tunelului luminează o stea înfiptă în beznă mă prind de raza ruptă mă

stau pe peron aștept un tren marfar să-mi transport gândurile spre viitor s-a aruncat în fața terenului un vis disperat a rămas cu picioarele smulse plânge iar eu îl mângâi ca pe