Cioban Stela

plâng cu lacrimi uscate ca niște rufe uitate pe sârmă s-a stors din inima mea ultima lacrimă s-a prelins prin crăpăturile vieții nu țin minte să fi existat înainte de tine nu țin

acest câine îmi linge palma bătătorită a inimii îmi adulmecă mireasma de viață și-mi mușcă din carnea gândului pleacă javră afurisită puți a nori jefuiți de pe cer a soare mușcat

sub streașina norilor sub acoperișul gândurilor mă preling și eu ca un lichid care inundă clipa sar peste zile ca peste obstacole atletism încotro alerg habar n-am am ajuns la

el mi-a prins inima în crăpătura ușii și o strâns-o până au țâșnit din ea trei visuri unul era orb altul era surd al treilea era criminal și-a înfipt în mine toate stelele de

mă plimbam așa pe Facebook când m- am izbit de englez mi- a zis să mă arunc în ochii lui albaștrii ca marea dar eu era pe cât să mă arunc pe geam crezând că aterizez în ochii lui dar

e vremea să să ce să aruncăm cu stele în clipe să le lipim de noi să ne îndrăgostim de ele să ne mângâiem inimile ca pe niște pisoi să stoarcem din noi câteva visuri zdrențuite și să

e un avion zburând pe deasupra umbrei unui gând e un aeroport demolat bagaje aruncate agățate de stele e un eu suspendat între prezent și plecat un trecut ruinat viitor inventat

ce caut în această poveste păi cred că am căzut în ea ca într-o apă mâinile și picioarele îmi sunt legate înot doar cu inima care înghite iubire până la sufocare tu ești insula

nu m-a dezvirginat nimeni că doar nu mă lăsam tăvălită mi-a fost violat doar sufletul în toate pozițiile în rest sunt bine iubitul din vis mi-a apărut pe Facebook doar acolo se

e dureros să spun dar eu îl aștept să se întoarcă la mine cum așteaptă cerul steaua căzută care a lăsat o gaură în urmă un gol pe care nu-l poate umple decât iubirea sunt goală fără el

este un supliciu îmi torturez gândul nărăvaș îl biciuiesc până rănile sunt niște șanțuri din care țâșnește sângele dorințelor nu vreau să rămân agățată de trecut ca de ștreang

l-am iubit până mi-a înjunghiat iubirea și a fugit de la locul faptei m-am trezit cu iluziile plutind în sânge plutesc și eu peste trecutul fioros care mușcă prezentul n-am murit

el era sensibil foc visător fără noroc de visuri erotice poftitor fără nădejde de ceea ce ochiul cere sunt virgină i-am spus și speranța i-am răpus fraiero a zis răstit și pe ușă s-a

zăvorâtă în adânc printre vietățile visului mă prind de țărmul în care îngrop iluzia totul e doar o iluzie care se repetă la nesfârșit acum moare acum se ridică din groapa minții și

am inventat scrierea pe ape pe fluturi pe vânt cuvinte zdrențuite cerșesc adăpost în inima mea veniți să vă hrănesc cu lumină să vă adăp din fântâna glasului meu un înger

gândurile mi se ascund într-o scorbură de timp paianjenul nopții își țese pânza peste chipul meu mi se agață de buze întunericul insomnii lovesc cu piciorul noaptea bufnițe negre

am ridicat un colț al adevărului realitatea curgea peste mine prin crăpăturile vieții mișunau insectele galbene în insectar doar aripi smulse furnici da furnici se dădeau cu capul

hai să-mi culeg de pe câmpul vieții recolta de visuri soarele cu dinți mă mușcă de inimă se anunță vreme bună cu ceva primăvară târâindu-se printre nori mă târâi și eu prin

el îmi picta chipul pe pereții lunii el picta pereții pe chipul meu cu tencuiala sărită și câteva spărturi prin care plonjau stele el îmi picta viața în roz inima prindea contur sub

deschid tâmpla gândului mângâi burta flămândă a clipei soarele saltă pe mine și se scurge în ochi privirea mea se înfinge în viață și o taie felii caii verzi de pe pereții minții nechează

sap și iar sap în adâncul liniștii cu mâinile goale am ajuns la fundul singurătății se rostogolesc ca niște pietre peste mine cuvinte nerostite legate în lanțurile tăcerii ca niște

totul e în ceață ceața se desprinde bucăți și-mi cade din creier ce vrei de la viață dar ea ce vrea de la mine mă ține într-o cușcă cu gratii de nori mă ține într-o cameră cu

prin mintea mea mirosul de viață se plimbă mireasma clipelor suspendate de cer atârnând de capătul norilor sfori mă leagă de orașul în agonie cu străzi șerpuind printre amintiri cu

el era un animal ea era o stea animalul spre stea răgea toată zarea fugea cerul își luă tălpășița către alt univers mai pur fără animale care cu răgete aruncă ea era o stea animalul