Cioban Stela

hoinăresc unii prin inima mea nu știu cum au ajuns acolo poate căzând de pe o stea poate desprinși din alte locuri nu știu câți oameni am în mine dar știu că uneori mănâncă din inimă

mi-am îngropat în frig oasele inimii oseminte schelet dezmembrat frigul țipa ca nebun nu vroia mormânt să fie totul e o nebunie cu fulgi presărați peste ea albi ca niște îngeri căzând

e iarnă un ger cumplit se împinge în inima mea îmi îngheață cuvintele căzute de pe buze totul e alb frigul alb își freacă mâinile înghețate încerc să-mi dezgheț gândul ca un țurțure din

dă-mi cheia de la viață să descui soarele să zburde peste gândurile mele sumbre și reci ca niște temnițe nu te închide în tine spunea cineva închide-te în viitor ca într-o inimă

din liră ea duios tăcea cădea o liniște deplină și-o strivea mergea trăgând trecutul după ea rar câte un câine îi lingea privirea nu se pierdea ușor cu firea smulgea din viață clipe și

în alergare pe străzile inimii indicatoare false vreau să ajung la dar cine nu vrea destinație imprecisă vreau și asta înseamnă că zeama voinței s-a impregnat în pământul gândului și a

scobesc trecutul în căutarea a ceva îmi arcuiesc gândul peste pântecul dimineții însărcinată cu soarele se naște sau s-au născut sau se va sau ori poate cine știe timpul trece

eu sunt lacrimă căzută în vânt sunt vântul care-i smulge lacrimei un surâs și fuge cu el către viitor cu o fugă împiedicată de piatra de vis scuturată eu sunt ceva între ființă

stau și înfing cuțite în puii cu colți ai gândului îmi rânjesc pe sub mustețe se tolănesc și scot răgete din boturile lovite stau undeva între noapte și zi cu glasul înfipt în inima

cuvântul moarte moare de frică cu rană din care curg litere mânjite cu sânge eu trag să mor de dor de doare o vale-n spate mi se urcă și luna-mi cade sub picioare stele-mi suie pe sub

câmpia se întindea ca o femeie soarele o mângâia ca un bărbat tot orizontul privea răsturnat cum se naște din zi timpul trecut cum se trece prin viață ca printr-o ușă crăpată prin

descălțata toamnă strivind sub tălpi soarele frunzele moarte deces constatat la autopsie foșnetul de cadavre de frunze îmi moare setea lipită de marea tumultoasă împroșcând viața

aud foșnetul frunzelor purtate în brațe de vântul îndrăgostit aud murmurul mării care aruncă cu pești în plasele inimii castele de apă se scurg printre degetele timpului ceva îmi

sunt învinsă de tine ca de o armată descărcând armele în sufletul meu ciuruit ca o sită prin care curge iubirea purificată de țipete îmi vine să urlu să țopăi să plâng de prea multă

asemeni amiezii rupând din viață ore eu rup păsării zborul și-l cobor în mine să zbori peste toate să te izbești de cer până se deschide ca o ușă forțată să intri prin efracție în

pulsează zvâcnește trecutul ca o rană infectată puroiul se revarsă se zvârcolește ca o râmă viața să muște soarele să-l frământe între dinți a fi înseamnă a muri cu fiecare clipă viața e o

n-am murit în acest cântec de dus la groapă visuri încă respir răsăritul mă îmbăt cu aroma luminii care curge curge și se scurge în văgăuna sufletului meu nu n-am murit încă de

era verde gândul nou născut acum e bătrân și cu păr cărunt era verde cerul acum a pălit soarele plutește-n sânge și în nesfârșit era verde inima acum e uscată de prea multă toamnă

cu colțul gândului izbesc tâmpla pământului sare iarba în câmp ca o căprioară tâmp nu vânez nici flori nici stele ci doar dor de rândunele îmi fac cuib în colb de stea îmi fac stea din

secundele se plimbă ca niște furnici prin mine mă hrănesc cu miezul stelelor ca un inel întunericul se înfinge pe suflet m-am logodit cu luna stelele galaxiile universul se

ne naștem obosiți venim să luptăm vlăguiți storși ca niște cârpe luptăm să trăim și trăim să luptăm frunzele luptă să se țină de ramuri dar toamna le smulge brutal și le aruncă în

pășesc înainte se poate păși și înapoi prin lucruri zile oameni dar eu înaintez ca într-o defilare cadențat pe o stradă pustie unde singurătate se omoară din mers și merg merg se

mă latră noaptea ca un câine mușcat mușcător mă sfâșâie trecerea prin viață ca un câine turbat rupând fâșii din mine mă moare gândul care abia se naște cu o sabie în mână cuvinte

păsări cu ciocuri înfipte în cer atârnate legănate gândul meu atârnând de trup ca o haină prea mare mi-am răsucit privirea și am înfipt-o în lume cineva plângea de durere răscolitoare