toamna care nu vine
pentru că a uitat
de mine
cum stau agățată în
cuiul timpului ca
o hartă cu indicații
spre ieri
trecutul mă năpădește ca
buruienile
îmi invadează viața
toamna care nu
mi-e dor de el
ochii lui albaștri
îmi înveșmântau inima
ca niște bucăți de cer
îl aștept în prag de
primăvară
printre florile clipelor
care se scutură prin
noi
să rupem eternității
sunt martora luminii
căzută din brațele soarelui
se bălăcește dimineața
ca o fecioară peste
care picură soare
tu ești lumină geamănă
curgând din inima mea
ești soare răsărit
din glasul
el
mi-a prins inima
în crăpătura ușii
și o strâns-o
până au țâșnit din ea
trei visuri
unul era orb
altul era surd
al treilea era
criminal
și-a înfipt în
mine
toate stelele
de
a acum aici azi
mă ascund în cușca
cuvintelor
rup amintirile dintre
clipe
și le tăvălesc prin
mine
până se zdrobesc
de coastele stelelor
sâmburi de gând se
înfing între ape
cad sălcii
dă-mi glas glasului
să-mi îmbrac infinitul
cu firmituri din mine
să-mi fărâmițez viața
și să calc peste ea
ca peste o punte
spre mâine
mâine poate va ancora
în mine viitorul ca
o corabie
era verde gândul
nou născut
acum e bătrân
și cu păr cărunt
era verde cerul
acum a pălit
soarele plutește-n
sânge
și în nesfârșit
era verde inima
acum e uscată
de prea multă toamnă
tu și eu
cutreierând prin primăvară
calc pe emoții
strivesc raze de soare
pășind pe aleile goale
sub talpa vieții
șerpi de lumină se
zvârcolesc să
scoată capetele
se împletesc culorile
din
în glasul plin
de foame a clipei
în foamea plină
de clipe a glasului
tu urcă-te pe lună
pe o scară de raze
sărută-i lumina pe
creștet
acel mort cu capul
scalpat de visuri
jupuit de
deasupra
sunt deasupra nimicurilor
care ne leagă de mâini
și de picioare cu sfoara
aparențelor
aparent toate sunt la
locul lor
pe pământ în cer
sub pământ
dincolo de cer
dincolo de nori
parul tau in care
soarele s-a ascuns
umbra unui vis
vreau sa ma ascund in
adancul inimii tale
sa adorm langa privirea ta
mangaietoare
invaluita in razele dorintei
tale de a-mi cutreiera
desen canicular
desenez căldura în tonuri
calde
valuri valuri de soare
eu plutesc peste valul de
căldură
valul plutește peste mine
plutim în aerul încins ca niște
corăbii eșuate
am pierdut
copacii se dezbracă
de frunze
și se aruncă în ei înșiși
se lovesc de ei
înșiși plângând pe
umărul nopții
tristețea toamnei se
furișează în oasele lor
se aude țipătul copacului
care cade
nu pot
să renunț să te caut
în brațele întinse ale mării
ești un val de dorință
care mă stropește
arunci pești prin scorburi
de timp
solzii lor mi se lipesc
de inimă
nu suntem
toamnă
a venit la mine vântul
și mi-a smuls
frunzele gândului
am rămas un
schelet de copac
care se bălăngăne la
fiecare palmă dată
de vânt
toamna este un strigoi
care mușcă din
arhitectura sufletului
schițez acest edificiu
și-l construiesc în fiecare zi
uneori se surpă dar
o iau de la capăt
care capăt
capătul dimineții agățat de
o cafea neagră care
aruncă priviri
invitație la teatru
toți oamenii joacă teatru măcar
uneori
e un sport mondial
o artă a mistificării
ne prefacem ca
o prefacem în
ne prefacem în roluri mișcătoare
ne mișcăm unul spre
am crezut ca universul
incape intr-o lacrima
ca soarele se scurge peste
blocuri
ca arborii fara frunze si-au
pierdut identitatea
ca banalitatea e starea
inimii care a uitat sa bata
ca
cântarea asta se
zărește
strecurându-se printre
dărămăturile inimii
ca o mână apucându-mă
și ținându-mă strânsă
mă leagă de trecut
mă dezleagă
să pășesc singură
pe unde pașii au
pagini de gând
răsfoite
răscolite
caut ceva
poate absurd
poate absurdul
citesc în ochii
ploii
destinul
stau în colțul
meu
și măsor
dimensiunea tăcerii
caii albaștrii
biciuiți
picioarele reci ale
dimineții
pășesc peste mine
în groapa inimii
am înghesuit vise
nu vreau să mă
trezesc la realitate
să beau o cafea cu
mine însămi
să privesc lucid viitorul
cu
gânduri desculțe
venind către mine
păduri dezbrăcate de
pomi
o zi sau două
și vor muri
toate speranțele
născute prematur
hățișuri de vise
mă pierd printre
sau prin
roua dimineții
venită
umbră
a trecutului
netrecută
orbecăire
prin viață
picături de lumină
pe pereții de întuneric
liniște
în neliniște
doar frunza își
aruncă verdele
peste privirea obosită
primăvara își
se lasă noaptea
peste inima mea
îmbrăcată de culcare
în multă culoare
la poarta inimii
bate
somnul de șoapte
când am uitat că o oră
e cât o gondolă
care plutește pe