Cioban Stela

am prins un zbor al cuvintelor de la mine spre ieri alunecare între amintiri pătate de dor mototolite și aruncate între clipe mă doare lipsa ta ca o rană crestată pe inimă mă doare ființa

am sărăcit de lacrimi căzute la pământ ca niște fructe stricate am sărăcit de visuri plecate spre alte mări corăbii abandonate am sărăcit de speranță care m-a părăsit înaintea nunții ca un

cădere în noroiul vieții supraviețuire aripa păsării sfâșiind aerul franjuri de cer plonjez în adâncul clipei podul spre mâine surpat prezentul mă ține prizonieră viitorul e o nălucă

e toamnă atât de toamnă că aud foșnetul frunzelor moarte care cad în inima mea ca într-un cimitir îmi tremură umbra prăbușită la picioarele clipei când am cules zâmbetul tău de pe chip îmi tremură

îmi curge odată cu sângele dorul de tine hemoragie de tristețe cuie înfipte în palmele vieții am plecat spre ieri am uitat de azi am pierdut un mâine doar tu îmi spui că rămâne o străvezie

mi se frânge tăcerea sub apăsarea ploii îmi plouă privirea peste câmpurile vieții peisaje domestice cu capre care rup din frunzele glasului meu cuvinte zdrențuite vieți găurite înaintare peste

a mea căutare s-a oprit să dea prioritate speranței pe trecerea de pietoni a gândului ca o mașină albă violând întunericul rupând din lume fâșii de noapte a mea căutare aleargă la maraton se

din verdele clipelor curge lumina din verdele vieții tinerețea migrează ca o apă târâind zilele mă împroșcă trecutul cu picături din ieri adun semințe de noapte în palma zilei le plantez în

am supt din stele lumina am fost alăptată la sânul cerului am găurit timpul să-i pipăi secundele am privit viața în oglinda inimii i-am făcut o fotografie și am înrămat-o fără filtre doar viața așa

strâng în mine primăvara adun flori dintre clipe moartea timpului înmormântarea alerg între anotimpuri viața mușcă timpul se hrănește cu inima mea plină de speranțe fragede și moi răsărire de iarbă

toamna care nu vine pentru că a uitat de mine cum stau agățată în cuiul timpului ca o hartă cu indicații spre ieri trecutul mă năpădește ca buruienile îmi invadează viața toamna care nu

mi-e dor de el ochii lui albaștri îmi înveșmântau inima ca niște bucăți de cer îl aștept în prag de primăvară printre florile clipelor care se scutură prin noi să rupem eternității

sunt martora luminii căzută din brațele soarelui se bălăcește dimineața ca o fecioară peste care picură soare tu ești lumină geamănă curgând din inima mea ești soare răsărit din glasul

el mi-a prins inima în crăpătura ușii și o strâns-o până au țâșnit din ea trei visuri unul era orb altul era surd al treilea era criminal și-a înfipt în mine toate stelele de

a acum aici azi mă ascund în cușca cuvintelor rup amintirile dintre clipe și le tăvălesc prin mine până se zdrobesc de coastele stelelor sâmburi de gând se înfing între ape cad sălcii

dă-mi glas glasului să-mi îmbrac infinitul cu firmituri din mine să-mi fărâmițez viața și să calc peste ea ca peste o punte spre mâine mâine poate va ancora în mine viitorul ca o corabie

era verde gândul nou născut acum e bătrân și cu păr cărunt era verde cerul acum a pălit soarele plutește-n sânge și în nesfârșit era verde inima acum e uscată de prea multă toamnă

tu și eu cutreierând prin primăvară calc pe emoții strivesc raze de soare pășind pe aleile goale sub talpa vieții șerpi de lumină se zvârcolesc să scoată capetele se împletesc culorile din

în glasul plin de foame a clipei în foamea plină de clipe a glasului tu urcă-te pe lună pe o scară de raze sărută-i lumina pe creștet acel mort cu capul scalpat de visuri jupuit de