Cioban Stela

toamna care nu vine pentru că a uitat de mine cum stau agățată în cuiul timpului ca o hartă cu indicații spre ieri trecutul mă năpădește ca buruienile îmi invadează viața toamna care nu

mi-e dor de el ochii lui albaștri îmi înveșmântau inima ca niște bucăți de cer îl aștept în prag de primăvară printre florile clipelor care se scutură prin noi să rupem eternității

sunt martora luminii căzută din brațele soarelui se bălăcește dimineața ca o fecioară peste care picură soare tu ești lumină geamănă curgând din inima mea ești soare răsărit din glasul

el mi-a prins inima în crăpătura ușii și o strâns-o până au țâșnit din ea trei visuri unul era orb altul era surd al treilea era criminal și-a înfipt în mine toate stelele de

a acum aici azi mă ascund în cușca cuvintelor rup amintirile dintre clipe și le tăvălesc prin mine până se zdrobesc de coastele stelelor sâmburi de gând se înfing între ape cad sălcii

dă-mi glas glasului să-mi îmbrac infinitul cu firmituri din mine să-mi fărâmițez viața și să calc peste ea ca peste o punte spre mâine mâine poate va ancora în mine viitorul ca o corabie

era verde gândul nou născut acum e bătrân și cu păr cărunt era verde cerul acum a pălit soarele plutește-n sânge și în nesfârșit era verde inima acum e uscată de prea multă toamnă

tu și eu cutreierând prin primăvară calc pe emoții strivesc raze de soare pășind pe aleile goale sub talpa vieții șerpi de lumină se zvârcolesc să scoată capetele se împletesc culorile din

în glasul plin de foame a clipei în foamea plină de clipe a glasului tu urcă-te pe lună pe o scară de raze sărută-i lumina pe creștet acel mort cu capul scalpat de visuri jupuit de

copacii se dezbracă de frunze și se aruncă în ei înșiși se lovesc de ei înșiși plângând pe umărul nopții tristețea toamnei se furișează în oasele lor se aude țipătul copacului care cade

nu pot să renunț să te caut în brațele întinse ale mării ești un val de dorință care mă stropește arunci pești prin scorburi de timp solzii lor mi se lipesc de inimă nu suntem

toamnă a venit la mine vântul și mi-a smuls frunzele gândului am rămas un schelet de copac care se bălăngăne la fiecare palmă dată de vânt toamna este un strigoi care mușcă din

cântarea asta se zărește strecurându-se printre dărămăturile inimii ca o mână apucându-mă și ținându-mă strânsă mă leagă de trecut mă dezleagă să pășesc singură pe unde pașii au

picioarele reci ale dimineții pășesc peste mine în groapa inimii am înghesuit vise nu vreau să mă trezesc la realitate să beau o cafea cu mine însămi să privesc lucid viitorul cu

gânduri desculțe venind către mine păduri dezbrăcate de pomi o zi sau două și vor muri toate speranțele născute prematur hățișuri de vise mă pierd printre sau prin roua dimineții venită

umbră a trecutului netrecută orbecăire prin viață picături de lumină pe pereții de întuneric liniște în neliniște doar frunza își aruncă verdele peste privirea obosită primăvara își