Cioban Stela

descălțata toamnă strivind sub tălpi soarele frunzele moarte deces constatat la autopsie foșnetul de cadavre de frunze îmi moare setea lipită de marea tumultoasă împroșcând viața

aud foșnetul frunzelor purtate în brațe de vântul îndrăgostit aud murmurul mării care aruncă cu pești în plasele inimii castele de apă se scurg printre degetele timpului ceva îmi

sunt învinsă de tine ca de o armată descărcând armele în sufletul meu ciuruit ca o sită prin care curge iubirea purificată de țipete îmi vine să urlu să țopăi să plâng de prea multă

asemeni amiezii rupând din viață ore eu rup păsării zborul și-l cobor în mine să zbori peste toate să te izbești de cer până se deschide ca o ușă forțată să intri prin efracție în

pulsează zvâcnește trecutul ca o rană infectată puroiul se revarsă se zvârcolește ca o râmă viața să muște soarele să-l frământe între dinți a fi înseamnă a muri cu fiecare clipă viața e o

n-am murit în acest cântec de dus la groapă visuri încă respir răsăritul mă îmbăt cu aroma luminii care curge curge și se scurge în văgăuna sufletului meu nu n-am murit încă de

era verde gândul nou născut acum e bătrân și cu păr cărunt era verde cerul acum a pălit soarele plutește-n sânge și în nesfârșit era verde inima acum e uscată de prea multă toamnă

cu colțul gândului izbesc tâmpla pământului sare iarba în câmp ca o căprioară tâmp nu vânez nici flori nici stele ci doar dor de rândunele îmi fac cuib în colb de stea îmi fac stea din

secundele se plimbă ca niște furnici prin mine mă hrănesc cu miezul stelelor ca un inel întunericul se înfinge pe suflet m-am logodit cu luna stelele galaxiile universul se

ne naștem obosiți venim să luptăm vlăguiți storși ca niște cârpe luptăm să trăim și trăim să luptăm frunzele luptă să se țină de ramuri dar toamna le smulge brutal și le aruncă în

pășesc înainte se poate păși și înapoi prin lucruri zile oameni dar eu înaintez ca într-o defilare cadențat pe o stradă pustie unde singurătate se omoară din mers și merg merg se

mă latră noaptea ca un câine mușcat mușcător mă sfâșâie trecerea prin viață ca un câine turbat rupând fâșii din mine mă moare gândul care abia se naște cu o sabie în mână cuvinte

păsări cu ciocuri înfipte în cer atârnate legănate gândul meu atârnând de trup ca o haină prea mare mi-am răsucit privirea și am înfipt-o în lume cineva plângea de durere răscolitoare

aștept să-mi crească lumini pe trup să mă îmbib cu soare să prind cu brațele visuri și să le golesc de miez ca pe o pâine caldă sunt călare pe o idee gonind norii de pe cer cu biciul am

am plecat spre tine trăgând infinitul după mine migrez printre nori mă cunun cu lumina picurată din soare inima mea beată de iubire se învelește cu gândul tău cu o aripă ruptă glasul cade

cât un șobolan negru e întunericul ronțăie din inima mea eu rup cu dinții bucăți de lună mestec lumina se prelinge pe la colțul buzelor chipul de piatră al nopții pândind de după stele

ochii tăi două lumi pulverizate în inima mea două gânduri tâșnind ochii tăi prin ei aleargă pruncii noștrii nenăscuți se joacă de-a prinselea eu îmi mângâi burta și aștept să nasc

dă-mi glas glasului să-mi îmbrac infinitul cu firmituri din mine să-mi fărâmițez viața și să calc peste ea ca peste o punte spre mâine mâine poate va ancora în mine viitorul ca o corabie

dă-mi jos rochia de pe suflet sărută-mi palma gândului tu și eu și stelele de pe cerul iubirii luminând și sfâșiind bezna era întuneric în viața mea când cometa inimii tale mi-a

străină sunt de mine precum conserva din vitrină care-și arată conținutul pe o etichetă conținutul sufletului eu sunt 90/ apă valuri de visuri visuri plutind pe valuri îmi scufund

îmi găurești inima cu glasul se înfinge în mine zâmbetul tău te târâi prin sângele meu până te faci una cu mine te târâi prin viața mea până o faci una cu tine deschid dimineața ca

muntele proptit de ploi vise umede picături prelinse pe pereții gândului cuvinte închise în cușca tăcerii gratiile de la fereastra norilor rupte contemplare a imensității unui strop de

cea mai grea luptă e cu tine însăți să-ți biciuiești stelele din inimă să-ți muști luna și s-o scuipi în univers toată frumusețea din tine zace paralizată cu trupul în ghips și totuși

mi-am inventat pereți în trup pe care am lipit afișe cu viața mi-am inventat trup în pereți înconjurat de cărămizi de stele ușor surpate ziduri ruinate sub care mișună insectele