Cioban Stela

suavă revărsare de timp pe sub copacii gândului alergândă tăcere prin umbra întunericului eu aștept o dimineață care să scoată capul din cochilia vieții să lase dâre de fericire

el nu mă mai iubește are o rețetă secretă de uitat iubiri amnezie totală mie nu mi-a dat rețeta s-a gândit că eu sunt fraiera sfâșiată de dor demolată de iubire dar eu am demolat

când am sărutat bestia s-a transformat într-un prinț nu într-un prinț într-un iepuraș cu ochii albaștrii care țopăie pe întinderea inimii mele adevărul este că ador animălurile de

îmi fug gândurile ca iepurii peste câmp aleargă către tine să te sufoce între brațe să te sărute cu buze lacome gândul meu bolnav de tine pansat cu lacrimi mângâiat de privirea

fluturi în zbor peste privirea vieții ape curgătoare printre maluri de fum visuri lovite peste față sângerânde eu așteptândă iubirea gonește pe lângă mine ca o atletă ochii tăi

dă-mi secunda gata să nască zâmbetul tău viitorul vine spre noi ca un tren marfar care ne transportă visurile să descărcăm privirea de peisaje și nori să ne adăpostim sub copacul

albastru scurs din ochii tăi îmi inundă gândurile mi-e atât de dor de tine încât plânge viața cu lacrimi de întuneric negre ca pământul proaspăt săpat în care îmi îngrop

dă-mi să beau din fântâna ochilor tăi din palma inimii tale aerul rece al înserării să călătorească prin noi aer cu brațe de gheață de piatră de apă te iubesc precum noaptea care

simt ecoul vieții prins într-un zbor fără aripi ecoul zilei de ieri agățat de tavanul dimineții răsună în urechi de parcă n-ar vrea să plece fără să ia ceva din azi ecoul

îmi storc inima să adun toată durerea vântul îmi târâie tristețea prin oraș mă prăbușesc în albia uitării viața mă urmărește ca pe o hoață de visuri mă condamnă tăcerea la

mi-e iarba sufletului păscută de caii întunericului frunzele privirii smulse de vânt trupul meu e un copac scrijelit plin de cicatrici răni prin care plânge viața cineva mi-a defrișat

sub talpa amintirii păstrez marea aruncându-și frumusețea peste mine strivitoare doar în ochii tăi o pot regăsi cu valuri unduitoare și soarele înotând prin ea nu știu dacă marea

de atâta albastru din ochii tăi mă arunc în valuri de dorințe înspumate țărmuri îndepărtate mă cheamă să-mi odihnesc visurile alergate pe toate coclaurile vieții visuri desculțe

deschid fereastra din trup să mă inunde soarele să năvălească viața în mine deschid ușa inimii să mă inunde regretul că timpul fuge ca un atlet pe o pistă de aer și se împiedică

gând decapitat păsări cu penele smulse țâșnind din gâtlej cer surpat univers dărâmat oraș cu străzile ca niște șopârle întinse la soare oamenii ca niște schelete adunâmdu-și în

împăratul tristeților deșirând ghemul vieții încâlcindu-te între clipe tragi cerul peste tine ca pe o pătură sub care cad peisajele visului cu arbori înfipți între stele și stele