Cioban Stela

mi-am lepădat clipele în foamea de viață dimineața îmi curgea printre degete nu puteam reține nimic din lucrurile trecânde curgânde plângânde din piatră îmi erau cuvintele cădeau ca

stau de veghe îmi număr lacrimile ca pe boabele de struguri care-mi hrănesc gândurile trupul meu cioplit din lacrimi este clădit pe singurătate cărămizi înghesuite în inimă pe care se înalță

tristețea îmi înfășoară seara plouă cu suflete ude caii întunericului nechează îmi adun clipele risipite pe strada nopții viitorul își deșartă iluziile cotrobăi prin mine căutând ceva cu

toamna își picură tristețea cerul este o sită prin care curg visuri copacii își leapădă haina de frunze tremură goi sub biciul vântului angoase bântuie pe străzi pustii mă ascund în

camera își pipăie pereții în căutarea unei spărturi prin care să se reverse scaunele fug picioarele se împiedică se împleticesc masa solemnă își mănâncă farfuriile patul doarme tolănit pe

din colțul meu de timp curg diminețile cafeaua se prelinge pe pereții zilei spânzur fără îndurare viața de crengile cuvintelor totul începe cu azi continuă cu mâine și se pierde în ieri azi

cuvintele curg ca un râu spre tine îți îneacă suspinul îmi îmbrac neputința cu un trup de carne prin care călătoresc visuri ca niște trenuri pe șine de sânge iau pietre și arunc în

toamna care nu vine pentru că a uitat de mine cum stau agățată în cuiul timpului ca o hartă cu indicații spre ieri trecutul mă năpădește ca buruienile îmi invadează viața toamna care nu

lumină deșănțată dansând pe pereți umbre descompuse prelinse prin fisurile vieții scepticism șters cu buretele iubirea se dezlănțuie se clatină beată dansează lasciv în adâncul inimii ce

el este actor pe scena vieții eu eroina din fața scenei i se prelingeau lacrimi peste lacrimi peste visuri printre visuri rolul dramatic am înțeles eu apoi i se prelingeau zâmbete peste

solemn un ceremonial al durerii se mușcă din carnea tristeții se suge sângele din stele până cad golite se rupe scoarța de pe trupul copacului până țipă jupuit se aruncă cu cuvinte de

azvârl cu soare peste chipul tău mă privești din spatele norilor ochii tăi corăbii care călătoresc prin marea trupului meu oprești în portul inimii iar eu nu te mai las să pleci azvârl cu

plouă cu lacrimi în inimă mă voi îneca în propria suferință tu ai plecat demolându-mi lumea crâncenă luptă cu trecutul care înjunghie prezentul viitorul ca un pod întins între noi se

tivită cu amintiri clipa alunecă spre mâine zdrențe de întâmplări atârnă de viață deloc întâmplător eu te aștept la intersecția dintre inima mea și inima ta să ne unim bătăile inimilor să

priveliștea vieții în schimbare copacii se lovesc amețiți de soare ape curg în sus inundând cerul visuri din pământ se sfărâmă sub tălpi inima dimineții purtată în pieptul vântului praful

ai plecat stranie amplificare a durerii un seism a inimii pagubele nu sunt estimabile în bani pierderi de visuri ruinări de speranțe năluciri ale iubirii moarte sub dărâmături schiță a

vorbele tale sunt late ca niște fâșii cu care îmi leg gândurile roșii și negre sunt construcțiile fantezie castelele memoriei pereții vieții împroșcați cu soare fluidă dimineața curge în

sunt martora luminii căzută din brațele soarelui se bălăcește dimineața ca o fecioară peste care picură soare tu ești lumină geamănă curgând din inima mea ești soare răsărit din glasul

mistificare am prefăcut timpul în iubire iubirea în timp curgând prin venele vieții deasupra umărului soarelui ploaie de clipe tu și eu îmbrățișați cu fiecare celulă pierdută în

interiorul gândului ca o cameră în care întunericul joacă șah cu lumina o cheie din stele deschizând noaptea o nemișcare a vieții o înțepenire a clipei suspendată între nori eu și tu două

să culeg din mine sângerările lamentările am ajuns stâncă lăcrimând la poala apei lunecoasă privire smulgând întunericul cu tot cu stele mi-au slăbit mădularele inimii nu mai poate

îmi afund privirea în frunzișul mâncat de lumină fruntea transpirată vocea legănată de o rază încâlcită ispite dospite în interiorul minții beție de culori scurse dintre nori direct în gura

casa mea în scorbura dimineții mă ascund de negura care străjuiește gândurile înfierbântate tărâmuri de umbre și idei pașii descălțați de tăceri viața scurtă a clipelor târâită printre

ce simțeam cum se jucau cuvintele în palma ta cum spaima se plimba printre clipe spaima că s-ar putea să vii dezlegând trecutul ca pe un câine ademenind prezentul cu gustul cumplit