Ionut Acrudoae

Mort Repliat în tăcere Cuprins de durere, replici surde și oarbe ale nopții fără sfârșit. Acum asociez relicvele trecutului de cele ale începutului: iubind, detestând amintirea, relevând

În spate – pustiu. La vest e-ntuneric. Pământul e doar un petic de uscat, albit, argintiu. Dinspre apus un nor se grăbește împins de un vânt ce doar moarte prevestește. La răsărit – lumina e

Încurcându-se în plasa timpului, se distruge pe sine, zi de zi, noapte continuă și dureroasă. Pentru el timpul e elastic, contrar lui. Timpul e plastic. Fereastra-i deschisă și acea umbră a

Catalizatorul umbrelor parazitare convertesc nepăsarea în stropi de optimism, iar dorința deziluzionată oferă clemență pentru o oră de itinerant. Parcul vorbește cu păsările miloase, printre fire de

Strig spre cer în disperare: îți văd chipul întunecat și necruțător luându-și adio de la sufletul mort și căzut într-o mizeră uitare. Ai fost sprijin și sfătuitor Dar astăzi încă simt că

Focuri spre răsărit. Domenii supuse îngrășării exacerbate. Sunt o aripă a neverosimilului, fluturând spre armatele învingătoare spre apus. Oftez, iar suflul vaselor cu pânze atinge țărmul, spulberând

X: Albastru, ca și cerul în zilele mult prea senine pentru a fi naturale. Y: Posibil, dar astăzi are o tentă mult prea cenușie. De când nu ai mai văzut cerul atât de... trist? X: Nu e trist. E

Al Mada\'in, printre pâini de sticlă și praf de granit. Rumegușul apos prinde rădăcini printre platanii împietriți. Vocea EI este vie în scorbura dimensională, scormonind curioasă în negurile

Meditând, prin meandrele chibritului străluceau firavele vene ale scaietului, ca un absint prea rece pentru consumare afundă o picătură pentru testare dintr-o realitate, un vis și o

Am revenit într-un cuvânt anost, acordat ca un motor la o cursă atipică, o înlănțuire de acțiuni fără sens într-o noapte fără noapte...acel cuvânt revine mereu pe buze, dar gândurile alese se

Printre clipele tăcerii găsești anormalul în care te cufunzi zilnic. Printre aripile dorințelor de separație, printre picăturile de aversiune - vom găsi simfonia albului suprem. Dorința de a fi,

Suspine pentru replicile oferite de trecut, amintiri reverberate de antichitatea obosită în propria-i nemurire. Chinul surâsului deșertic, uimirea chipului ei trist revelat de scâncetul înfiorător al

Noaptea revine ca o caldă îmbrățișare, ca o dulce scăpare din abisul cotidianului. Încerci să te întorci mereu în aceeași poziție, în același loc demult știut, mică madeleine a timpului mereu

Coloane de lumină și rezistența becului de 100 W... Prezentul, timpul de care vorbesc mereu ca de un zeu atotputernic, începe să mă înfrângă. Încet, încet, adolescentul dispare, iar rămășițele