Ioan Postolache-Doljești

singurătatea ucide nepăsarea. de nicăieri nu mai vin întrebări, te mişti ca o fantomă prin casă, îţi ţiuie tăcerea-n ureche şi-n nări de unde miros de aproapelea? decembrie. doamne, al

soare de toamnă- moșul zâmbește șiret amintirilor -.- cules de ghebe- versuri pentru poemul iubirii duse -.- ploaie măruntă- fată bâtrână mutând triste mătănii

alene prin parc doi pensionari la braț... miros de crizanteme -.- năsuc și mânuțe lipite de geam... prmii fulgi -.- părinți la azil, copii fugiți în lume... geam cu păianjeni

vrei nu vrei ca-n niște sertare se-adună în timp cunoașteri cum ar fi bunăoară că grâul e bun pentru pâinea de toate zilele că orzul e bun și pentru malț ovăzul te face să nechezi că meiul a fost

așa-ți trebuie amețitule o iarnă te-ai îmbuibat cu pastramă cârnați unsuroase friptane stropite din plin cu vin și rachiu congelatorul pute-a pustiu și șuieră vântul în damigenele goale mii de

de ce nu ştiu şi eu să mă plimb de ce paşii mei nu suportă lentoarea mereu ceva neştiut m-a zorit oare de ce că n-am ajuns nicăieri... în mine un ceas îşi roteşte limbile mereu şi

de dragul lor și nu i-a fost ușor cu multă răbdare a ales ea neghina și boabele sterpe apoi le-a spus e timpul vostru s-alegeți bobul cel bun de sămânță ca restul făină să fie pentru pâinea

ți-am promis o goană nebună pe-o coamă de deal călărind pe calul meu sur ca fundal am ales un amurg roșiatic ai zâmbit visătoare și m-ai întrebat cu ce vreau să fii îmbrăcată m-am prefăcut

mi-s pitpalacii carne în congelator, pisicile le-am dus la ţară în libertate, la motani, că prea se văitau în dorul lor de a fi mame... din dormitor pînă-n balcon e totul static, doar eu ce

un sfert de foaie cu un scris rapid,părând ca un batalion de râme,scris cu creionul negru bine ascuţit, indescifrabil.cred că i s-a rupt că restu-i scris cu creion chimic mai rezistent în

ce-a mai rămas din ziua de ieri altceva decât gândul ițit către tine nimic în sfârșit se pusese un pospai de zăpadă nu știu de ce mi-am luat ghetele acelea știi tu cu talpa striată adânc am

Se zice că trăim într-o gaură neagră Că de fapt suntem holograme,umbre în peștera vieții... Hohotele de râs și de plâns sunt niște ecouri? ale cui? Inimă, ești cum te

m-ai lăsat să-ți scot ochelarii femeie cu dor de floare albastră cât ești de frumoasă întrebătoare mă cată-o sprinceană cine ți-a sculptat atât de măiestru semiprofilul desăvârșit plagiator

în carnea clipei dinții mei de dor se-nfig sfîșie clipa e o rană te-am alungat și-acum în gol holbat e gîndul ce te chiamă dar nu veni sortită ești ca pradă rechinii trupul tău îl

urc scările. obişnuitul drum spre casă. azi gheata dreaptă are-un scârţ... dar dacă e un scâncet sub picior de treaptă? un gând ciudat: poate că-s bloc şi eu... da, chiar aşa. urc şi îmi

în urmă de tot văd un copil cu nasu lipit de fereastră cu ochii râzând îl întreb și-mi spune că știe cum poate ajunge pe lună hai vino și vezi mare și plină în fundul grădinii agățată e luna în

privire galeșă capot descheiat aburește cafeaua muzica-i dată-n surdină camera miroase a liliac înflorit așternutul nou se cere musai boțit licăr de colț schimbător în culori de lumină e șansa

am vrut dar n-am putut decât un gând să scriu pe fila ta din calendar atât: ... și-apoi să mori când teii-s înfloriți și creierul să ți-l mănânce câinii...

"dorința din cunoaștere ucisă-i mereu de afecte" parafrazare după Spinoza. fiecare dimineață e-un arc din care te smulgi săgeată spre-o țintă oare de ce n-o atingi îți zici cu năduf

februarie 2009 am fost și-am văzut în hăul mormântului deschis pentru mama, acolo jos, în adânc, pământul surpat atât cât să-ți dezgolească scândura sicriului tău, tată, de parcă l-ai fi dat tu

la trei mese distanță încălzită de joc te-ai așezat pe scaun și ți-ai trecut mâinile prin lanul de grâu copt al părului vălurit rochia crem sidefat îți lăsa dezgolit umărul drept chemător cu