Ioan Postolache-Doljești

țaca-țaca țaca-țaca de la câteva palme câte aveam așa aplecată deasupra mașinii de cusut mama era uriașă de subsuori mă ridicase-n picioare pe pat și m-a măsurat de la gât până aproape de

Că un nor vagabond s-a furişat la adăpostul întunericului şi în tăcerile nopţii prin ciur şi-a cernut fulgii mari aşternând pe trupul ogrăzii o plapumă groasă de-o palmă s-a mai văzut. O toană,

.................................................... acum doar cu dumnezeu în celulă îl bat la cap cu întrebări, pentru el puerile: - e adevărat ,doamne, că ăla, ştii tu care, a spus că idealul

am visat marea singur pe plaja pustie încețoșat soarele mă privea ca un ochi cu cataractă felie de pâine unsă cu unt râncezit sufletul desculț la granița dintre nisip și apă priveam depărtarea

tânără impozantă frumoasă și gravă tânjea Ixion cu gândul mai ales că aflase cum că îmbrățișările ei furtuni trezesc în tot universul dar de irascibilitatea și răzbunarea ei se ferea... știa

sătul de cerul meu închis din mine plec pe raza lunii uitând că-mi este interzis oceanului să îi redau delfinii în pat să-ți intru și în vis pe sâni să-ți fiu alintul mâinii sătul de cerul

în balcon la cucurigul blocului oră mititică a nopții liniște ca-n urechile surdului jos și sus adâncul nesfârșit de stele aș crede că sunt la priveghiul lumii dar nu marea cea făcută din

Ne întâlnim în lumea virtuală Egali cu noi şi fără de oprişuri. Cu, sau fără ascunzişuri, Ne întâlnim în lumea virtuală. Banală, sau deloc banală, Prezenţa năzuie suişuri... Egali cu noi şi

mai demult, iubitorul de păsări, în cuib pe pământ, dădu peste un ciudat pui, un ghem de pene lânoase şi-un cap cu ciocul nefiresc de lung. l-a dus acasă. ziua ascuns de ochii lumii, noaptea

nu mai știu de-i azi ieri sau e mâine prezent trecut viitor totuna normală splendidă urâtă îmi pari plutesc alunec mă târâi zăludă e clipa piatră prinsă de tâmplă văd stele verzi din ochii tăi

de mă vei regăsi în tăcerea de gând imperios răscolind nespusele tale ignoră-mă-ți spun ca pe-o cârpă murdară ce dacă ți-am dat de-nțeles că ești prima și ultima oară răsăritul de liniști în

...................... e sufocat pământul de căldură şi arde sub dogoare crapă lăsând vederii crăpături ca nişte însetate guri cerşind văzduhului un strop de apă...

pe vârful de deal e o carieră de piatră de râu în preajma ei are fratele meu o grădină la patruzeci și cinci de metri apa-n fântână e lacrimă și rece ca gheața de parcă ar plânge-n adâncuri

poetul e alambicul timpului său din borhotul trăirilor extrage esența la focul tâmplei aburi de gând condensează în vorbe în picături de cuvânt punând-o în șipuri de vers alcool rafinat

prin talpa pantofului simt trotuarul încins e năduşeala mare de aud în cap cum îmi plânge umbra şi mă roagă să n-o mai târâi pe asfalt că frige soarele bate pieziş degeaba părul mi-i

trei cruci una de piatră înegrită de timp fără numele bunicilor Tiron Vasile Maria Maria și două de lemn pe care încă se mai văd numele părinților mei înțărcuite cu gărduțul de fier mici platbande

marea ca tine e un pic supărată privește iubito cât de frumos au înflorit bujorii pe obrazul cerului în apus și mă iartă poetul e praștia cu care dumnezeu aruncă în oameni cu flori de