la ușă-a sunat un copil
cu haine pline de jeg
și cu ochii albaștri
nene
dă-mi ceva de mâncare
sticloși îi erau ochii
de droguri de foame
nu știu
în voce era disperare
așteaptă i-am
țaca-țaca țaca-țaca de la câteva palme câte
aveam așa aplecată deasupra mașinii de cusut
mama era uriașă de subsuori mă ridicase-n picioare
pe pat și m-a măsurat de la gât până aproape de
Că un nor vagabond s-a furişat la adăpostul întunericului
şi în tăcerile nopţii prin ciur şi-a cernut fulgii mari
aşternând pe trupul ogrăzii o plapumă groasă de-o palmă
s-a mai văzut. O toană,
....................................................
acum doar cu dumnezeu în celulă îl bat la cap cu întrebări, pentru el puerile:
- e adevărat ,doamne, că ăla, ştii tu care, a spus că idealul
iar n-ai somn și simți povara
trupului care te-nchide
suflet răscolit de gânduri
evadează pentru-o clipă
joacă-te ca-n vremi de mugur
lasă-ți lesturile-n urmă
ochii tăi mâncând lumină
două
am visat marea
singur pe plaja pustie
încețoșat soarele mă privea ca un ochi cu cataractă
felie de pâine unsă cu unt râncezit sufletul
desculț la granița dintre nisip și apă priveam
depărtarea
tânără impozantă frumoasă și gravă
tânjea Ixion cu gândul mai ales că aflase
cum că îmbrățișările ei furtuni trezesc
în tot universul dar de irascibilitatea
și răzbunarea ei se ferea...
știa
sătul de cerul meu închis
din mine plec pe raza lunii
uitând că-mi este interzis
oceanului să îi redau delfinii
în pat să-ți intru și în vis
pe sâni să-ți fiu alintul mâinii
sătul de cerul
în balcon la cucurigul blocului
oră mititică a nopții
liniște ca-n urechile surdului jos
și sus adâncul nesfârșit de stele
aș crede că sunt la priveghiul lumii dar nu
marea cea făcută din
Ne întâlnim în lumea virtuală
Egali cu noi şi fără de oprişuri.
Cu, sau fără ascunzişuri,
Ne întâlnim în lumea virtuală.
Banală, sau deloc banală,
Prezenţa năzuie suişuri...
Egali cu noi şi
mai demult, iubitorul de păsări,
în cuib pe pământ, dădu peste un ciudat pui,
un ghem de pene lânoase şi-un cap
cu ciocul nefiresc de lung.
l-a dus acasă. ziua ascuns de ochii lumii,
noaptea
nu mai știu de-i azi ieri sau e mâine
prezent trecut viitor totuna
normală splendidă urâtă îmi pari
plutesc alunec mă târâi
zăludă e clipa piatră prinsă de tâmplă
văd stele verzi din ochii tăi
Aș vrea să zbor și gleznele-mi plîng.Ombilic e gravitația care mă leagă de mama pămînt.Spațiul dintre pămînt și cer
e o placentă și eu sînt un embrion a lui dumnezeu neîmplinit,
nenăscut.Abia am
de mă vei regăsi în tăcerea de gând
imperios răscolind nespusele tale
ignoră-mă-ți spun ca pe-o cârpă murdară
ce dacă ți-am dat de-nțeles că ești
prima și ultima oară răsăritul de liniști
în
......................
e sufocat pământul de căldură
şi arde sub dogoare
crapă
lăsând vederii crăpături
ca nişte însetate guri
cerşind văzduhului
un strop de apă...
pe vârful de deal e o carieră de piatră de râu
în preajma ei are fratele meu o grădină
la patruzeci și cinci de metri apa-n fântână
e lacrimă și rece ca gheața
de parcă ar plânge-n adâncuri
mi-aș pune doamne inima pe gard
s-o stuche mîțele și să o latre cîinii
că prea a fost pe lume fără saț
și primitoare peste datul firii
mi-aș pune ochii spînzurați în crengi
să-i bată vîntul în
poetul e alambicul timpului său
din borhotul trăirilor extrage esența
la focul tâmplei aburi de gând
condensează în vorbe
în picături de cuvânt
punând-o în șipuri de vers
alcool rafinat
Apoi, brusc tăcură tunetele,se stinseră fulgerele și din castanii înrădăcinați adînc în cerul vinețiu începură să cadă,doi cîte doi,ochii ei plînși.
Se grăbi să se facă alee.O pală de vînt ca un
prin talpa pantofului simt trotuarul încins
e năduşeala mare de aud în cap
cum îmi plânge umbra şi mă roagă
să n-o mai târâi pe asfalt
că frige
soarele bate pieziş
degeaba părul mi-i
trei cruci una de piatră înegrită de timp fără numele
bunicilor Tiron Vasile Maria Maria și două de lemn pe
care încă se mai văd numele părinților mei înțărcuite
cu gărduțul de fier mici platbande
marea ca tine e un pic supărată
privește iubito cât de frumos
au înflorit bujorii pe obrazul cerului în apus
și mă iartă
poetul e praștia cu care dumnezeu
aruncă în oameni cu flori de
nu mă doare cuiul bătut
în moalele capului
cum vrei și ai vrut.
nu mă doare nici vitriolul coroziv
curs din nepăsarea uitării,
voitei uitări,
de-alaltăieri,de azi și de ieri...
ca un maimuțoi