Ioan Postolache-Doljești

să mă prefac în vârcolac aș vrea să pot mușca din luna asta plină aminte să nu-mi mai aducă de nopțile rămase mult în urmă cu noi purtând "veșmânt" primordial îmbrățișați și asudați de

dacă sunt în balcon la ora asta târzie e doar o meteahnă rămasă din luna de miere dacă tot n-am somn măcar să pufăi țigara nu te întreb de ce nu te culci și stai în fotoliul de lozii în

e-atâta risipă, în jur, de lumină... se lungeşte ziua şi totuşi timpul e scurt, la punct atâtea mai sunt de pus în grădină... naşte pământul copii peste tot. scârţie poarta, am braţele

la vârsta argintului viu când se spărgea prea ușor în minuscule sfere corozive pe podeaua iubirii în laborator vezi doamne întâmplător a dat peste ea avea halat alb bordurat cu tighel în zig

de ce din nou teroare când oare la cârmele lumii vor ajunge și oameni cu creier luminat de ideea dumnezeiască-a iubirii prin ascuțimea minții s-a ajuns la uriașe deschideri de porți premize ca

un mare impediment e să te simți la maluri ca poet că ești femeie că ești bărbat marea oricum te rupe în două o parte cu pescăruși țipând insistent o alta cu întrebări mai adânci decât

revăd scena de-atunci la 44 de sfinți c-o zi înainte îți dădusem o floare nu știam că știi versul poetului și-am plusat oferindu-ți-o ținută în dinți m-ai taxat punându-mi pe masă friptane

între eul anatomo-fiziologic şi cel mintal ceva, ca un fel de angoasă, a stârnit de o vreme o zâzanie de n-o mai pot controla. zic că sunt singur. aiurea. de fapt suntem trei. primul, aparent, e

plouă în noi mizerabil plouă mărunt mohorâte gânduri de toamnă tu ești o sumă eu sunt un cât raport între vis și sudalmă sarabandă-i căderea monotonă de picuri pe tablă și vântul se lasă

Aveai ochi de mură coaptă, ţîţîşoarele gutui, buze dulci cu gust de fragă... Te-am rugat să-ţi faci pomană cu un suflet pofticios. M-ai privit de sus în jos: - Ia mai pune-ţi pofta-n

la loteria morții sunt 86400 de extrageri pe zi ești numărul 1 între 7,5 miliarde de numere probabilitatea ca 1 să fie din urna vieții extras e atât de mare încât ți se pare că-i nulă și râzi cu

................................ 32 recunoaște că poezia ei ți se pare mereu un prunc pe care ți-l pune în brațe și nu știi cu el cum să umbli... azi în ea s-a trezit lupoaica adormită de

m-așteaptă un om de zăpadă în cer făcut din fulgii vieților mele trecute în viața asta ars de cuvânt cărbune fiind să-i fiu ochi să-i fiu gură după o eternitate în frig când s-o trezi

zgârcit cerul mai dă un pospai de zăpadă cu ciudă dar pe balcon dafinul și-a trezit mugurii vegetali să-mi spună că primăvara nu e departe de nu cred să pun urechea de gând la pământ și-am

crucește-te minte de câte îți trec prin tine de-a valma îi spun îngrijorat să n-o ia razna mă faci de rușine ce naiba-s matur fii sită și lasă să treacă doar pulberi de aur în gândul cel

Rîd ca huhurezul noaptea, Filozofic și prudent Dar, cu gîndul violent, Sparg ca huhurezul noaptea. De tîrcoale îmi dă moartea Cu-apetitu-i virulent, Rîd ca huhurezul noaptea, Filozofic și