Ioan Postolache-Doljești

pivotând spiralele angoasei în permafrostul zilei ca-n sevraj ne-om cățăra pe fum de smirnă din ochi privind în ochiul celălalt pe sâni diezi cu fața-n sus vibrând din sfârcuri de opal voi

adevăratul eu sunt în starea somati iar cel ce-l vezi tu e doar un duh poate că nici tu nu ești tu ci tot un duh din văzduh priponit de o ansă de timp din răstimp în răstimp dai peste

crezi ce vrei despre tăcerile mele eu stiu că nu-s piei de reptilă ci oboseli acute de gând şi punte devin căzând lat pe curmezişul hăului tâmplei cu paşi de bocanci scâlciaţi târşiţi să se

ciopor într-un țarc albastru oi tunse mulse și cu miei berbeci cârlani și tot ce vrei zbiară ciobanul angajat e printre ei baciule întreb ce se întâmplă ce-i zarva asta dinprejur de ce cojoaca

știu că nici nu gândești la ce va să vină acum când citești dar ne vom întâlni anul ăsta care a început pentru amândoi într-o mare lehamite ca doi tigri răniți ne lingem rănile acum dar

poate oricînd sau niciodată spinările roz ale clipelor vor cunoaște șfichiul de iușcă plesnind gîndeam alegînd dintre toate florile de pe taraba vieții trandafirul sîngeriu pentru tine și

Mi-i tata Murtfatlar și mama Busuioacă, Cotnar e fratele din Iași, Băbeasca-i sora cea mai mare, Iar cea mai mică e Feteasca Pe bune c-un Pelin de Balș. Nepot de soră Otonel, Făcut cu-Afuz-Ali

e călduț pentru ziua de azi ziceam ieri părinți și bunici cu copii și nepoți au umplut părculețul din centru molcuț e omătul ca din senin apar omuleți de zăpadă cu crenguțe de brad închipuite

ora douăzeci şi trei şi treizeci de minute. obişnuitul ritual pentru somn. aduce ligheanul cu apă de la robinet. la mână apa-i călie. ia din frigider punga de gheaţă şi-amestecă până se topesc

toarnă-mi iubire fi-ți-ar să-ți fie lacrimi și sânge de domn să beau și să uit c-ai fost vipera oarbă ce a mușcat inelarul de-a cangrenat și cu tot cu inel a căzut suflă-n gemetele ce m-au ars

e în viața asta dat să fie și-o vârstă-a turbării în tine se răscoală acum animalul legat lanțul te ține-n pripon și ai vrea să fie iar ca pe vremuri uită-te la câinele nostru când erai

legăn cu popa coliva și nu pot să plâng în bocanci picioarele-mi ard ca tămâia-n cățuie și nu știu pe unde atâta frig suie spre inimă cu glas de tenor îți cântă popa ceva de iertare albă

binecuvântat ca bărbat cu de toate să te iubesc femeie te-am iubit cu voluptatea risipitorului binecuvântată cu toate mrejele vieții cum pot fi altfel decât un veșnic ademenit poieni albe de

lăsasem în urmă butucii de vie uşuraţi de dulcea povară, în nări mai păstram miros de frăguţă. în staţie aşteptam microbuzul. o zi cu soare călduţ, fără vânt. eram mulţumit fără gând la

făceam cazemate și igluri atunci le spuneam cetăți de zăpadă râzând le umpleam cu-nchipuiri cu tălpile zbârcite și roșii seara de nu ți-oi da un toc de bătaie soră cu moartea ai să vezi tu mama

draga mea, dacă se poate să te-ntreb să nu te supăr, tu cum ai dormit as-noapte, tot pe dreapta, pe o parte? că eu ne-am visat pe-un plaur înconjurați de flori de nufăr. tu-mi spuneai cu glas

Te-ai trezit iar cu noaptea în cap și umbli bezmetic prin casă. Cum? 13 grade? Te mănâncă buricul degetului, dar gândul la raportul dintre pungă și prezumtiva factură,îi taie pofta de sărut cu

unii spun că lăcașul tău e bătrân dar eu nu văd la el vreo fisură cărămizile parcă-s puse de ieri mortarul iubirii le ține-n strânsură adevărat că nu e tencuit nici vopsit o vagă patină a

deseori cuvintele tale le-nghit unele sunt digerabile altele-mi rămân înțepenite în gât vreau liniște oi mi se par uneori speriate cu talpa desculță să le adun sângerez pe miriște și