păroasă şi neagră

lăsasem în urmă butucii de vie uşuraţi de dulcea povară, în nări mai păstram miros de frăguţă. în staţie aşteptam microbuzul. o zi cu soare călduţ, fără vânt. eram mulţumit fără gând la problemele vieţii. în tihnă deplină îmbrăţişam cu privirea molcoma renunţare la verde a tăcutelor fiinţe din jur, ca mine la toane, vise, ambiţii etc... într-un cuvânt mă simţeam bine în straiele toamnei din mine... pe pavelele trotuarului văd o omidă, neagră, păroasă, grăbită, venind dinspe curte. uite, îmi zic, o fiinţă de care nu ştiu aproape nimic şi totuşi o viaţă n-am pregetat o clipită s-o ucid fără milă... merge alert unduindu-şi corpul. (mamă, câte picioare mai are... na, parcă văd că într-o zi, cu ochelarii pe nas, voi căuta în zădar să le număr...) e hotărâtă. cu îndemânare trece uşor peste rosturi, are o ţintă, gândeşte poate că-i timpul împupării şi merge să-şi găsească un loc ferit de rigorile iernii pentru hibernare... ajunge la carosabil. trece o maşină şi suful ei o zvârle cât colo. rămâne pe loc ameţită pentru o clipă, apoi se întoarce pe trotuar, pornind înapoi pe calea venirii. în mod sigur ştie acum că drumul oamenilor e unul al morţii. ajunge la gard, ia cu asalt temelia şi dispare în curte... sper să trecem cu bine prin iarnă şi-n primăvară s-o văd fluture, din aripi bătând, ca genele de fecioară în uimirea primei iubiri...