ioan albu

știu foarte bine când ăsta mi-a zis bă, in puii mei, mai bagă și tu o țâgară că toți zic că-s beat de năcaz da eu numa așe, numa așe de bucurie bieau da mai dă un bran dupe aiea zicea bă

cum te iveai, sălbatică dar caldă precum lumina de sub jaluzeaua trasă prea brusc în dimineața răcoroasă simții cum nimbu-ți sufletul mi-l scaldă ci sufletul mi l-ai izbit atunci în

mi-am distrus hainele mi-am băut banii mă scot din sărite americanii și n-am nici țigări în mă-sa pe gheață

Caravane cu legume second hand Portocale vopsite cu spray Ai zice că ne hrănim cu grafitti Că devorăm la propriu arta Și totuși arta noastră e arta de a crăpa de foame De a avea dinți

dintr-o dată, dintr-o dată luna răsărise toată din chiloții tăi de fată și din trupul tău de carne aș fi sfâșiat hartane și m-aș fi topit în tine ca otrava, lin, prin vine să-ți îmbrățișez

Ieși din bunget in amiaza mare Măi frate, ce să vezi tu, să rupsese tot De la irimă la rărunchi pân coșul pieptului Nămetenia, cât colo să-l facă miș-fărămiș Și mai multe nu Dete în stânga,

arborelește cambrul asculpturat vecernic și dimpr-o secambrură brurește a verdură azbește-te, o, treală, percată-n lotră sură cum bracul sinectragic sugește ceterenic

e ora numai două pe străzile deșarte încolăcite-n întunericul deplin plouă pe străzi și-i vânt până departe iar eu mă gândesc la jacqueline. lumea trepidează pe scara de lemn care duce în

am revenit. din nou la poarta ta luminile stau vechi în mucava în abajururile lor cuminți și mov ce luminează movul tău alcov sunt umbrele cuminți la locul lor pe sub copacii putrezind

atât de adânc crește trecutul din mine că fiecare clipă ce trece mă lasă cu un strop de sânge mai sărac în vene și nu pot închide această rană am să mor, știu sigur că o să mor de această

toate bisericile sunt din carton cresc mucegaiuri pe turle burate și crucile cu brațele descărnate scârțâie șubrede, monoton plouă în bisericile astea ca în câmp stăm cu picioarele în apa

cred dintr-odată că după o să fie ca în vremea lui Ceaușescu când se lua lumina numai la vreme de noapte o să ni se ia moartea numai la vreme de viață și o să avem de toate numai când nu ne

Prețioasă ca un juvaier Îmi oferi în ceașca translucidă Unde, rând pe rând, oftaturi pier Neagra răsfățare și, perfidă, Îmi zâmbești cu ochi de mărgărit. Știi prea bine, dulce Sulamită Cu

\"îmi urăsc sufletul care m-așteaptă să crăp viermele de suflet bășina asta nemuritoare\" (Tudor Cristian Roșca) înnegritule al meu suflete te voi junghia cu cuțitul spaimei pe care îl voi învârti

tac în sufrageria goală din care lumina se surge pe ferestre e un asediu al liniștii în care se-ntretaie corpusculi vibratili și bâzâitul contorului îmi dă de știre că sfârșitul lunii m-a

Iarna – la ferastra murdărită în dezgheț - singur în mansarda otrăvită muzica invadează totul prin pereți frânturi de-o armonie ipocrită un minutar un secundar și fără nici o scuză gemi -

Iar când fu cea de 1002-a noapte, după ce îndeplini toate cele cuvenite cu Șahriar, sultanul și stapânul său, Seherezada spuse: Mi s-a povestit, o, norocitule rege, că trăia de mult în

Pe vremea aia Când tata mă amenința zilnic cu pârnaia Și deplângem în localuri condiția umană Aveam teorii, știam să mint bine O făceam cu o sinceritate acum uitată Þin minte cum ni se

diminețile vin fără treziri insomnia asta epurată de vise în care calculezi căderea și apoi reînălțarile poticneala pe un drum prost luminat bâjbâiala prin culoare triste învechite după ceva

astăzi sunt atât de dezgustat încât mi se par toate femeile urâte toate berile proaste carnea tristă și nici o carte citită

e așa de simplu încât parcă înțeleg mi-e mai ușor să mă vân tur acum de colo colo dezlipit de coastele mele ca un abțibild pneumă fără grav itație și totuși a fost mereu simplu doar

amiaza tandră se răsfață-n rouă si-n moș-crăciuni escaladând fațade de case-n care nimenea nu șade din vechea noapte până-n noaptea nouă nu-i nici picior de om pe sub ferestre cu pleoape