Poezie
Clișeu
1 min lectură·
Mediu
Pe vremea aia
Când tata mă amenința zilnic cu pârnaia
Și deplângem în localuri condiția umană
Aveam teorii, știam să mint bine
O făceam cu o sinceritate acum uitată
Þin minte cum ni se răzvrăteau brațele pe la răscruci
Cum ne pironeam pe asfalt siluetele-cruci
Tu ți-ai scos într-o zi din pantofi
Picioarele roz ca niște cartofi
Eu am plâns pentru că-mi era să nu mor
Ziceam că mi-e frică de moarte
Tu ai mers singură mai departe
Eu am făcut ce știam mai bine
Am plecat și eu după tine
Cu mâinile în buzunare, scuipând într-o parte
012.217
0
Picioarele roz ca niște cartofi\"
Mi-a placut comparatia asta. Rozul cartofilor noi.
Foarte apetisant! Toti romanii iubesc cartofii!
Nu degeaba sunt mari cartofori.
:)
O poezie care reuseste sa faca piruete gratioase pe sfoara ironiei deasupra abisului oripilant de insondabil al intrebarilor fara raspuns.