Ileana Popescu Bâldea

astăzi îmi voi cumpăra o mască. o voi personaliza, așa, în nuanțele mele - îmi place toamna zgribulită de întrebări. ce culori magice au! este prea devreme să le vezi, însă - voi păși pe vârfuri să

uneori când sufletul este sfâșiat iese din mine fără să știu... merg pe alei singure copacii îmi par cunoscuți pe-un ram ochii pe-o frunză tristețea pe scoarța lor zâmbetul strâmb melancolic

uneori scriu alteori cânt des îți vorbesc despre mine din palmă îmi spui că trăiesc cât un veac eu doar ridic pe umărul drept fumul din urme din exist fac eșarfă înfășor iriși vechi de

mi-ai lipit gândul pe tălpi pășesc cu tâmpla rară prin frunze degetele le-am înnodat ceruri goale de stele prin plete un înger joacă whist cu toamna și păsările ei triste

Uneori iubito gândesc cu ochiul drept despre mâine Cel stâng l-am legat de ieri cu o creangă din praf de cumpănă și l-am aruncat în marea de dincolo S-a iscat un tsunami verde - mi-a zis plângând

Nu știu cum să leg cuvintele și nici cu ce să suflu peste ele. Doina nu mai este printre noi. A plecat acolo unde mi-am imaginat că o văd (din prima clipă în care am aflat vestea), având chipul acela

Nu. Ura nu desfigurează. Doar durerea o face. Cum lacrimile care adâncesc gândurile din piele. Și inima, zgâriată până la măduvă de unghiile crescute prin cuvinte, desfigurează. Pleoapele cad,

e noapte albă de sunete sunetele mele goale tăcerea ta modificată genetic se prelinge spre mijlocul pământului amestecă irișii-mi verzi cu moartea mâinile mi le-ai uitat la masa

uneori îmi înfig rădăcinile în cer leg cu pletele gândurile oamenilor le țin strâns să nu cadă cum frunzele și țes o plasă în ochiurile căreia opresc câte-o bătaie aiurea nu de inimă nu de

iubito nu mai ai nimic doar câteva lambouri din piele ce atârnă în gol de la ultimul sentiment carbonizat pompierii au ajuns târziu să stingă literele de birjar uneori trec pe cărări

va veni o zi în care vei dori să-mi citești poemele toate să le desfaci în litere fără înțeles ca lipite pe clapele pianului să destrame magia unui menuet vei dori să rupi partiturile abur de

uneori când se amestecă umbrele ies din mine un ochi un colț de suflet mă privesc din copacul buimac cum stau așa rest pe leagănul ruginit de-o vreme îmi pun palma gând la frunte și

noapte trepte palmă îmi cobor steaua cu degetul rămas celelalte îngână recviemul de pace la un pian înghețat golul din cer întinde plasa alt iris verde va urca spre

pun capul pe taste greu de gânduri ceva ce seamănă cu lacrimile șterge semnele doar negru a rămas sub fruntea degete literele au intrat pe sub piele toate cineva scrie pe mine poeme

iubito ascunde-ți visul în palma mea dreaptă în stânga adie a cădere umbra stelei albe strâng cât pot pumnul până mă doare sângele pumnul unei mâini nevăzute să nu spui de înțelegi pauza dintre

astăzi mi-am pus sufletul pe scaun îmi fixa creierul desfăcut în două o parte setată pentru supraviețuire alta pentru imaginea dată înapoi eu cu un creier fantomă coboram între mine și

pentru că nu știu unde să te mai pun am crescut alături un copac din creier de odinioară în circumvoluțiuni am înnodat șină de iarbă rătăcit vântul de iunie șuieră neuronii i-am tocit cu ce se

cum aș desface întunericul de gânduri umbra îmi leagă ultima gleznă de piatră.... îi privesc ochii umezi ascunși în buzunarul drept și părul prins în partea stângă a luminii pășește jucăușă

într-o zi voi pune soarele în buzunarul drept tu vei arunca luna în mijlocul acela cu țipete vei face cerul franjuri și le vei lega de aripile avioanelor rătăcite urmele se vor împiedica de

va veni o zi în care păsările vor fi verzi cerul va îngenunchea la răsărit printre pietre un rest de soare se va insinua prin ridurile pământului și va închina lumina de păianjen

eram oarbă cântam la trompetă plecarea mi-ai pus în pălărie un vis alții aruncau cu monede rugi zâmbete strâmbe pe caldarâmul umed al borului - urme de suflet cu șireturi închis într-o

va veni o zi Doamne în care mă voi juca și eu cu sufletul tău puțin să doară preț de-o lumină... întunericul ți-l voi amorți cu esență de trandafiri păstrați între coperțile unei dimineți

știi iubito suntem doar măști ne-aruncăm în pământ umbrele când stelele își sfârșesc tăcerea din golul lor un fir ca o rugăciune desenează aripi de corb ce petrec alte urme spre viață pe