coșmar

Ți-ai pus sufletul pe scaun, alături de cămăși, tricouri și blugi, l-ai îmbrăcat ca pe o haină și prin transparența lui am văzut sentimentele care comunicau cu acea jumătate a creierului care forma partea afectivă, prin care se desfășura alaiul fantasmelor cu fizionomii de angoase, anxietăți și fobii, în timp ce partea analitică era setată pentru supraviețuire.
Din poezie nu lipsește chipul unui Dumnezeu fericit, gânduri bolnave convalescente, însă eu nu mi-aș fi sinucis sufletul.

...ma bucura comentariul Dumneavoastra. as vrea sa va spun o poveste:
uneori, cand suntem tristi si goi(sau asa ni se pare), cand sufletul(partea aceea pe care omul o imbraca, ci nu invers) nu mai are loc in nimic din ce ne compune ca oameni, cand suntem alienati iar gandul este o haina stramta, cand parem destructurati-asa, ca un puzzle pe care nu reusim sa-l mai punem in ordine, atunci cautam solutii(aberante, poate). si intr-o astfel de stare "neputinciosul" din mine si-a pus sufletul pe scaun, considerandu-l vinovat. cineva de deasupra, unii ii spun Dumnezeu, altii doar energie, in numele unei legaturi speciale, de teama sa nu raman mutilata, a trisat si mi-a dat alt suflet, in afara oricarei legi - sufletul unui pescarus visator. fantasmele erau ale acestuia intr-un creier fantoma. sufletul initial s-a sinucis de amaraciune si din iubire pentru mine a intrat intr-un cal alb(stiind cat de mult ii iubesc). era tardiv sa mai fac ceva. tot ce puteam era sa vorbesc mereu cu albul cal al sufletului meu!!! uneori gresim cum doar intr-un cosmar...
Este povestea unei stari. Va multumesc frumos!