Bun rămas, Doina Doru!

Nu știu cum să leg cuvintele și nici cu ce să suflu peste ele. Doina nu mai este printre noi. A plecat acolo unde mi-am imaginat că o văd (din prima clipă în care am aflat vestea), având chipul acela frumos și luminos - între două aripi de înger. Am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, în casa unor prieteni, alături de Igor Antip. M-a fascinat. Viața ne-a apropiat deși timpul a stat mereu între noi. Cu încăpățânarea lui de-a trece repede. Se bucura de fiecare clipă și nu mi-a reproșat vreodată că ne vedem rar. Vorbeam mult la telefon și ne promiteam anotimpuri împreună. Alegeam poeme, povesteam filme, pregăteam scenarii și niciodată nu-mi imaginam că toate acestea, atât de curând, aveau să rămână doar în gândul meu. Uneori, dacă treceau mai multe zile și nu o sunam, mi-era teamă că mă va certa. Dar răspundea la telefon atât de senin încât spaima mea se risipea și-i spuneam cât de minunată este. Chiar dacă în forul meu secret bănuiam că ar fi vrut să fie altfel. Îmi zicea "puiu" când eram tristă și-mi ținea degetele în palma ei mică. Uneori, când plecam de la cabinet, seara, târziu, opream mașina în dreptul blocului, cobora și vorbeam până când luna amețea de povești. A fost o ființă specială. Și ...dacă aș putea să dau viața înapoi, aș înghesui timpul real într-un colț și-aș "scrie" altul, mai generos, pentru ea. Dar...întotdeauna este prea târziu când gândim că ar fi putut să fie altfel. Scriitorul din Doina este cunoscut. Jurnalistul din ea a fost cunoscut, văzut, apreciat. Dar omul din ea l-a lăsat să fie ghicit, cu adevărat, doar de cei care au înțeles-o. Cu o zi înainte de a pleca dintre noi, am vizitat-o la spital. I-am dus, în loc de lalele, pe care le iubea mult, floarea soarelui și trei flori sălbatice, lila. Le-am așezat, cu grație, sub privirea ei, să-i fie soare pe drum... Ileana Popescu Bâldea 25 septembrie 2014